Era o după-amiază de toamnă târzie. Ploua de 2 zile, iar dacă te uitai pe fereastră copacii cu tulpinile fumurii îți dădeau impresia că aveau în adâncul lor vreun spirit demonic sau cine È™tie ce plăsmuire a imaginaÈ›iei omeneÈ™ti. Stăteam pe canapea cu o ceaÈ™că mare de cafea irlandeză È™i mă gândeam dacă să mai scriu ceva sau nu. Deodată am auzit pe cineva bătând la ușă. ,,Cine să fie pe ploaia asta?’’ mi-am spus. Când am deschis era Matthew, pe care îl udase ploaia din cap până în picioare.
-Unde ai fost de te-ai udat așa? Parcă ai fi ieșit dintr-o baltă.
-Nu ești singura căreia îi place să se plimbe prin ploaie, mi-a spus.
-Hai înăuntru repede, să nu răcești.
-Nu intru până nu vii și tu afară. Să stăm până simțim ploaia.
-Ești nebun? începusem să râd.
M-a tras afară. Era al naibii de frig. M-a luat în brațe și mă privea în ochi.
-Ți-a mai spus cineva vreodată că ești o mare mincinoasă?
Mă uitam ciudat la el. Îmi treceau tot felul de lucruri prin minte. De ce mă făcea mincinoasă?
-Nu înțeleg...
-Ești o mincinoasă.
-De ce-mi spui asta? Ce am făcut greșit?
-Mă minți într-una.
-Cu ce te-aș putea minți?
-Mă minți zi de zi că nu ai să pleci. Orice om pleacă la un moment dat. Inclusiv tu!
-Fă-mă mincinoasă. Dar o mincinoasă care te iubește.
-De ce mă minți?
-De ce nu mă crezi când îți spun tot ce-ți spun?
-Pentru că nu-i posibil ca cineva să mă iubească așa cum o faci tu...
-Tu nu înțelegi? Că eu sunt aici lângă tine? Și că n-am să plec de lângă tine, orice ar fi?
-Să nu pleci, mi-a spus cu un glas foarte blând.
Și m-a strâns și mai tare în brațe.
-Hai în casă, i-am spus. Deja simt frigul până în vârful degetelor.