De câte ori aud pe vreunii spunând „oamenii de rând” mă cuprind o durere și un dezgust sfâșietoare. Fiindcă ei spun ca și cum eu eu nu aș fi om de rând, ci altceva. Dar ce Doamne? Intelectual nu sunt fiindcă mi s-a interzis să am acest statut, să profesez sau să aparțin vreunei asociații sau comunități de intelectuali. Tot ce am scris au fost lucruri de rând, verificate de mine ca fiind deja scrise de alții demult, scrise de alții chiar și în epoca actuală. Dar au fost autentice, din puțina mea înzestrare literară. Nu am dezvăluit secrete și nu am scris lucruri criptice. Ceea ce am spus despre viața mea a fost mereu adevărat.
Bani nu am avut și am ajuns să cerșesc de foame fiindcă nu mă pot muta cu singura mea rudă în viață apropiată, mama. Am observat, intrând în magazine de fast food, că oamenii la rând au foarte mulți bani. Am observat în toate locurile și altfel de lucruri de acest fel. Eu merg doar în jurul blocului fiindcă nu am bani de transport în oraș, cu aceeași fustă primăvară, vară, toamnă de peste 10 ani. Dacă nu sunt om de rând înseamnă că sunt cerșetoare? Nu, fiindcă de mai multe ori mi s-a refuzat câte un leu necesar pentru un măr, chiar dacă promiteam că îl voi da înapoi, ceea ce mereu am făcut când am primit împrumut. Este adevărat însă că alții m-au ajutat uneori. Dar, deși demult am cerut ajutorul discret al multor organizații sau oameni, am fost refuzată. Nu am făcut tam-tam public.
Nebună, aia ești, spune vântul. De ce, întreb eu din nou, fiindcă nu am greșit nimic? Și nici nu am avut tulburări psihice cum scrie în cărți pe care le-am citit. Silogism rezolvat: înseamnă că nebun este omul respins de ceilalți fiindcă nu le place de el, mai ales dacă e blând și bun, obligat să își poarte crucea exact din păcatele celorlalți. Dar atunci, întreb eu, de ce ei fac publicitate pozitivă pentru unele cazuri de abuzuri ale drepturilor omului și oamenii par că se revoltă? Sau că sunt mulțumiți dacă vreo poveste are final aparent pozitiv? Și eu am rămas exact copilul de la 13 ani când au început necazurile mari din viața mea. Știu că nu e un silogism valid fiindcă eu sunt un singur element al mulțimii de nebuni și nu pot trage concluzii universale. Atunci de ce nu face lumea o excepție în cazul meu, din drag de dreptate și oarecare milă? Am implorat o viață întreagă și cred că oricum aveam datoria morală să fac acest lucru.
Oare totul e doar teatru al absurdului ca în Lecția lui Eugen Ionescu și menajera profesorului doar mustră blând și ascunde cadavrele, poate cu un fel de bucurie? Omul cavernelor se bucura dacă o femeie rănită își revenea? Sau se bucura dacă ea murea? Știu, de atunci a apărut o invenție dumnezeiască numită civilizație....

http://youtu.be/Jv4iCXC4PvQ