M-am apucat odată
să ornez o gâscă.
Cu grijă și emoții,
cu vise și nădejdi,
cu lacrimi,
cu lumină și metafore.
Arăta bine gâsca,
roșea ca vinul
scăpat fără voie
pe măsaiul de duminică al bunicii.
Dar știi cum e gâsca:
nici apa nu se prinde de ea.
Și am aflat curând
cât sunt,
cât sunt, Doamne, de fluid
prin frunzele ei...

Exist ca ploaia: numai în cădere.