agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1539 .



Nicoleta
personale [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [MyMosys ]

2014-11-19  |     | 



Era o vară târzie, ultimele mele zile dintr-un concediu sugrumat, smuls cu chiu cu vai hârțoagelor geloase, hotărâte să mă înece fără drept de apel înainte de a prinde o gură de aer curat, de munte. Cu bucuria unui copil căruia i s-a promis o jucărie, m-am îndreptat către Gârda, în inima Apusenilor, acolo unde, de ani buni îmi răcoresc creierii intoxicați de ecuații fiscale alambicate. Ca și când ai trage o perdea, imediat după Câmpeni, smogul rămâne în urmă și sufletul îmi prinde a cânta imnul locurilor pure, ce par desprinse din grădini celeste. Uneori, când mă întind pe malul Arieșului, am impresia că dacă întind mâna pot atinge norii grăbiți. Alteori, plimbându-mă prin Cheile Ordâncușei, îmi imaginez haiduci călărind prin pădure pe cai puternici, chiuind de zor, sau, dimpotrivă, ascunzându-se în grotele care se deschid, tot atât de dese pe versanți ca păstrăvii în apa limpede. În fiecare an, mai descopăr câte ceva, că e peșteră, cascadă sau o simplă pensiune rezemată în coasta unei păduri, așa încât nici nu mă mai străduiesc să caut alte destinații concediilor mele. E clar că Munții Apuseni sunt în topul preferințelor.
În vara aceea, pe harta agățată la loc de cinste pe peretele unei pensiuni, am descoperit o cascadă pe care nu o identificasem în anii anteriori. Am studiat traseul, mi-am fixat punctele de reper, am aruncat câțiva biscuiți și o sticlă cu apă în rucsac și am pornit cu nerăbdare către Petrăhăițești. Am trecut cu pașii ușurați de griji pe lângă o pășune sănătoasă, cu miros puternic de fân cosit, pe care sclipeau ca două bijuterii de abanos doi cai superbi, numai fibră, și am intrat în răcoarea pufoasă, cu miros de ciuperci, a pădurii. Senzațiile înălțătoare a unei lumi pline de magnetism m-au năpădit deodată, de-a valma, așa încât, până am descoperit cascada, eram deja transpusă într-o stare de împăcare și echilibru interior, greu de redat în cuvinte. M-am așezat pe un colț de stâncă la baza căderii de apă, alunecând sub hipnoza scânteietoare a celor două etaje care se prăvăleau în ritmuri sinucigașe peste pietroaiele cu umbre pământii. Mugetul învolburat al apei era un concert pe cât de rar pentru mine, pe atât de tămăduitor de trup și suflet.
N-aș putea să spun cât am rămas în contemplare. Știu doar că, la un moment dat, urechile mele au surprins o tânguire prelungă, ciudată, ce părea apropiată. M-am ridicat și am pornit în urmărirea sunetului sfâșietor, împrăștiat în ecouri joase de-a lungul întregii păduri. Am descoperit curând sursa sunetului care mi-a întrerupt meditația. O mână de om, o fetiță, rezemată de un copac de la marginea unei poieni, cânta într-un tulnic de trei ori mai lung decât ea. Am văzut tulnice la viața mea în câteva muzee, dar era prima dată când vedeam pe viu și auzeam cu propriile urechi un sunet atât de amplu, curat și profund. Fetița, cu obrajii desenați șugubăț în mii de pistrui, dădu să se oprească de îndată ce m-a văzut. I-am făcut semn să cânte în continuare, așezându-mă în iarba înaltă, înspicată și smerită a poienii scăldate în soare. O, ceruri! Jur că n-am mai trăit așa ceva în viața mea! Nu știu cum ieșeau sunetele acelea din pieptul micuț al copilei și cum putea ridica cu brațele cât două rămurele de alun ditamai tulnicul, dar știu că cânta cu atâta foc că mi-au dat lacrimile.
- Cum te cheamă, îngerule? Am întrebat îndată ce copila și-a lăsat instrumentul să se odihnească la picioarele ei.
- Nicoleta Petruse, a răspuns zâmbind cu soarele în față.
- Ai cântat atât de frumos, că mi-e greu să cred că ești reală!
Râde. Mi-am împărțit biscuiții cu ea, stând una lângă alta pe covorul curat al poienii, cu tulnicul între noi, ca două prietene vechi.
- Vrei să te învăț să cânți?
Am dat din cap cu bucurie. Dacă un copil de șapte ani poate, eu de ce n-aș putea scoate măcar un sunet? Am ascultat atentă cum trebuie să înclin tulnicul, cum să potrivesc buzele pe marginea încă mirosind a lemn lăcuit și am suflat. De rușinea sunetului scos de mine, n-am să încerc comparații. În acel moment, Nicoleta a început să râdă în hohote. Părea că râde pădurea însăși! Codițele împletite și legate cu elastice roșii, tremurau pe umerii firavi, iar ochii, mai adânci ca apele Arieșului, înotau în lacrimile stârnite de nepriceperea mea. După ce reuși să se liniștească, se aplecă să-mi șoptească, așa încât să nu mai audă nimeni în afară de noi:
- Nu te prea pricepi!
După care îmi cântă din nou, parcă mai înflăcărat decât prima dată.
- Vezi, așa se face!
Mă duse apoi acasă la ea, unde bunicul ei încerca să amenajeze un muzeu cu obiecte cioplite de mâna lui. Plină de mândrie, Nicoleta îmi explică că, bunicul nu cioplește din bucăți, toate obiectele au prins formă dintr-o singură bucată, fără îmbinări. Într-un târziu, apăru și mama Nicoletei, cu un prunc la sân și altul agățat de fusta bogată. Nicoleta l-a ridicat în brațe pe cel mai mărișor și mi-a spus serioasă:
- Acum nu mai pot sta cu tine, trebuie să îl hrănesc pe cel mic!
Mama ei o mângâie pe păr și o sărută pe frunte, întorcându-se în casă cu pruncul de la sân, liniștită că celălalt copil încăpuse pe mâini vrednice. Nu-mi venea să plec așa, pur și simplu. Nicoleta îmi dăruise în puținul timp petrecut cu mine niște amintiri unice, pe care unii, nu le întâlnesc într-o viață de om.
- Nicoleta, spune-mi ce ți-ai dori tu cel mai tare și mai tare?
- Să am caiete când merg la școală, spuse imediat, fără să stea pe gânduri.
Mi-au dat lacrimile. M-am scotocit prin buzunare, supărată că, de obicei, când pornesc pe trasee, nu iau bani cu mine, pentru că nu mi-ar folosi la nimic. Am dat, la fundul rucsacului, de o hârtie de cinci lei. I-am întins-o:
- Uite, pentru tine, să îți iei caiete când începe școala.
A luat hârtia, privind-o o singură dată, a împăturit-o în două și a ascuns-o în buzunarul drept al bluzei de trening, mai mult încurcată decât bucuroasă, după care, m-a privit plină de seriozitate, cu pistruii strălucitori dansând pe fețișoara ei dulce:
- Să mai vii pe la mine, să te învăț să cânți din tulnic!

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!