Luna plină s-a arătat de două ori pînă acum și fiecare din noi i-a văzut altă față. Tu pe cea luminoasă, eu pe cea mereu în întuneric, pe cea întotdeauna în lipsă. Cel mai plăcut este că întunericul a devenit pentru mine o cutie a milei. Mă acoperă ca să nu mă arate așa cum am ajuns, o victimă a propriilor vise, mult prea mari ca realitatea să le poată fi temelie.

Sunt un fumător pe o stradă pustie. Sunetul pașilor mi-e cel mai bun prieten și în el mi se pare că aud strigînd pe voci joase, ca un cor fantomatic, pe cel al pașilor tăi. Jalnică iluzie. Străzile mi se aștern la picioarele ca niște covoare zburătoare lipsite de orice magie, lipsite de culoare, grele ca întrebările din capul meu, pustii ca răspunsurile din capul meu.

Viața atîrnă de mine asemenea unui pietroi de gîtul sinucigașului. Degeaba îmi zbor creierii cu substanțe interzise, degeaba îmi amețesc simțurile cu substitutele cele mai dragi morții. Și mort, corpul meu reacționează la durere ca broasca disecată în experimentul cu electricitatea. Nu plîng, să știi asta, rimelul tău a fost ultima mea lacrimă, ultima mea fericire.

Întind și eu mîna prin întuneric și nu te găsesc. Spre deosebire de tine, în întunericul acesta trăiesc doar eu, un șoarece cu spinarea ruptă, aruncat într-o scuipătoare. Cînd tu întinzi mîna prin întuneric nu mă mai atingi, pentru că întunericul tău nu-i altceva decît lumina mea, lumina care mă arată ca pe toți nedoriții, lumina care mă scuipă la loc în întunericul meu dulceag-amărui, ca mucegaiul.

Sunt zile întregi, săptămîni, în care nu-ți aud vocea și atunci vorbesc eu în locul tău, spunînd cuvinte pe care nu știu dacă în realitate le vei spune. Nu mă amăgesc, doar îmi verific din cînd în cînd inima, care stă să intre în cea mai curajoasă comă. Și cînd nu-ți vorbesc, și cînd nu mă aud pe mine vorbind în locul tău, coma se întinde în mine ca o furtună devastatoare, ca o invazie extraterestră ce extermină viața.

Sunt și clipe de luciditate. Atunci cînd prin somn am impresia că mă lipesc de propria-mi piele și aș putea jura că ești tu, lipindu-te de pereții vizuinii. Atunci visele mă desfac în particule fine de lumină care se pierd una cîte una în întuneric, scîntei efemere într-o plasă de fum. Odată cu ele, gîndurile acestea, sentimentele care le însoțesc, se pierd.

Pe nesimțite se duc toate, dispar.