FIUL MEU, EXTRATERESTRUL

Îmi aduc aminte perfect ziua în care a venit pe lume. Salonul încins, prin ferestrele căruia soarele pătrundea în voie, gata să spintece cu razele ca niște sulițe de foc orice particulă de materie care i s-ar fi pus în cale, aparatul care bipăia anapoda, înregistrând ritmul nefiresc al inimii pruncului pe care-l purtam în trupul meu și tot acel du-te-vino de cadre medicale, care pregăteau sala de operații. N-am uitat înțepăturile repetate ale acului care încerca să-mi pătrundă prin coloana deviată de atâta stat la birou, brațele herculiene care mă fixau de pat, dar mai ales șoaptele celor doi medici care ajungeau la mine dintr-o apropiere prea îndepărtată.
- Nu stă locului o clipă, spusese cel cu voce groasă, mi-e teamă să nu-l tai odată cu prima incizie. N-am mai văzut așa ceva!
“Dă Doamne să fie bine și să se nască întreg”. Floeoșc, pleosc, după care plânsul pițigăiat, nu suficient de puternic. Trasă, împinsă, ridicată, trântită.
- Haide, dă-i un pupic mamei!
Cu ochii împăienjeniți de lacrimi, primul sărut pe capul acela gelatinos și fierbinte, sprijinit de cotul asistentei. Reanimare. Singură. Durere. Insomnie. Disconfort. Durere.
- Zece și zece, doamnă!
- Îmmm?
- Scorul Apgar.
Deci perfect din punct de vedere al standardelor de pe Terra. Și apoi… Þipete, somn ziua, veghe noaptea, târșâit pe podele, refuzat să se ridice în două picioare, refuzat să vorbească, refuzat să mănânce, refuzat să … orice firesc omenesc.
Târziu, am înțeles că nu e în regulă ceva cu fiul meu. Urcatul acela pe cele mai înalte mobile și apoi în cei mai înalți copaci, cu riscul de a-și frânge oasele, denotă imposibilitatea de a se rupe de sferele din care a coborât? Greutatea cu care își însușește limbajul nostru comun și își exprimă sentimentele, deși se înțelege perfect cu animalele și păsările, trădează apartenența la o altă specie? Am început să-i urmăresc din ce în ce mai atent evoluția. Atracția față de calculatoare este cea care mă sperie cel mai mult. Ar fi în stare să stea lipit de ecran zile și nopți în șir, fără să se alimenteze și fără să se odihnească. Oare caută o cale de a intra în legătură cu alți extratereștrii. În momentele lui de IT, nu aude, nu vede, de parcă e hipnotizat. O fi primit de undeva vreun mesaj subliminal…
Crește în ritm normal din punct de vedere uman, aș zice, chiar dacă i-a depășit destul de devreme în înălțime pe toți membrii familiei. Schimbă frecvent sporturile pe care le practică, probabil nici unul nu seamănă cu cele de pe alte planete. Aș vrea să își schimbe într-un ritm mai alert și hainele, fără să îi fac eu observație că s-au murdărit și nu le mai poate purta. Mă privește, dar pare să nu mă audă, căci nu urmează nicidecum sfaturile mele. Chiar dacă a ajuns să vorbească relativ corect, cu ușoare scăpări de expresie, totuși, am senzația de multe ori că nu înțelege sensul cuvintelor, pentru că se poartă ca și cum ar fi peste posibilitățile lui să ia seama la ce îi spun. Mai nou, și-a făcut niște antene din păr, pe care le analizează minute în șir în fața oglinzii, căutându-le probabil frecvențele de comunicare. Cel puțin merge la școală și pare să-i placă. Sper să nu apuc momentul în care și școala îl va plictisi, ca atâtea alte activități educative pe care le-a abandonat pe parcurs. Trag nădejdea că există șanse să se adapteze la viața de pe Pământ și să își facă un rost printre noi.
- Maman, dacă iau bac-ul îmi iei mașină?
Îi cunosc precocitatea, zău așa! Tabletă la șase ani, telefon mobil la șapte, laptop la opt… și tot așa! Probabil că la douăzeci îmi va solicita o navă spațială. Mă întreb dacă chiar trebuie să țin pasul cu progresul așa cum îl vede fiul meu. Dar… ce nu face o mamă pentru progenitura ei? Dacă am mai avut o fărâmă de îndoială în ceea ce-l privește pe fiul meu, aceasta s-a spulberat odată cu audiția muzicii pe care el pare să o devoreze, o turbulență fonică acută, cu impresiuni metalice și zvâcniri spațiale, care poate electrocuta instant creierul uman, dar care pe el îl inspiră să mediteze și să creeze. În ce constă creația lui? Aș vrea să știu și eu, dar mie îmi este interzis accesul la fișierele pe care lucrează fiul meu. Or fi ceve secrete extraplanetare, deci e mai bine să nu mă bag. Am fost curioasă o singură dată, dar modul în care a reacționat fiul meu, m-a făcut să nu îmi mai doresc să văd vreodată fața aceea deformată de furie și total inumană.
M-am resemnat. Acum caut să acumulez cât mai multe cunoștințe, să îmi lărgesc orizontul și să iau legătura cu cât mai multe persoane cu experiențe similare, așa încât să pot face față educației pe care o necesită fiul meu, extraterestrul.