Mihai Amaradia a fost notat în toate comentariile critice de până acum ca fiind o apariție insolită în rândul poeților tineri din ultima vreme, în principal prin opțiunea tematică deficitară și fără un ecou prea mare în registrele lirice recente (și nu numai) și, mai apoi, tocmai prin exploatarea unei astfel de teme, care poate favoriza cu ușurință excesele.

Or, în cazul de față, toată partitura de note sentimentale în care se înscriu poemele pentru cutia poștală este executată fără prea mare emfază, prin temperarea afectelor într-un discurs (fals) îndrăgostit, ținut în frâu de o intuiție care se oprește tocmai la limita maxim admisă, dincolo de care acesta ar risca să cadă într-un patetism păgubos: „Împrejurul podului de piatră,/ primăvara se preocupă cu lipsa ta,/ cu mâinile-amândouă scutur cearșaful unde locuiam/ calzi, frumos mirositori, ca-ntr-o covrigărie.// Pe scoarța fagului de margine crestez/ numele rochiței recunoscută de vântul nisipos,/ căruia pielea mea îi poartă de grijă/ și-l hrănește cu acoperișuri.” (câteva vești de-acasă) Nimic nu tulbură tonul natural și delicat, egal întotdeauna, cu care se articulează „piruetele” verbale ale „dansantului urs”, indiferent de focalizare (căci e loc și de exerciții imaginative cu tentă de basm, din când în când). O poezie domestică, de casă (curățată și îngrijită cu migală ca de fată), dar în care poate fi bănuită și o dispoziție subtilă pentru un naturalism filtrat prin lentile infantile: „Acum pun mare preț în poeziile mele pe enumerări,/ cum cerul se schimbă după fiecare frunză,/ cum furnicile se urmăresc îndrăgostite pe antebrațul meu,/ cum peștii din râu se îngrămădesc în lipsa soarelui.” (ar trebui să mă vezi) Decorul împrumutat parcă din începutul Sunetului Muzicii reapare frecvent și servește uneori ca pretext pentru comentariul livresc; e interesant de observat cum în astfel de secvențe poemele vin să umple un spațiu gol, în contrapondere cu elanul sufletesc al poetului: „E frumos să scriu despre tine/ când norii se mișcă întruna/ și zăpada n-are pentru ce mai zăbovi,/ iar rufele pe culme se petrec, nu se prefac.// […] Știu, e polei, poemele circulă cu grijă/ când lucrurile se colorează mai puțin./ Să scriu despre tine însă/ e ca un gest umanitar pe care-l fac/ pentru anotimpul care se colorează mai puțin.” (gest umanitar) Peste tot, aproape, ele sunt expresia unei așteptări care, dacă nu se concretizează, măcar dă naștere celui mai suav cântec al absențelor, armoniei dorurilor și distanțelor.

Și asta pentru că tot volumul poartă în el ceva din muzicalitatea versurilor nerudiene (fără a atinge, însă, vreo notă de paroxism), susținută prin unele repetiții, inserții livrești (n.b. versurile lui Katie Melua din despre scaune, distanțe și pere), ori prin simplul joc al ideilor, foarte des, care dovedește, simultan, și o generoasă investiție imaginativă (a se citi măcar poemul suprarealism – oda oului de la piciorul iubitei, pe care mă abțin să-l citez în întregime, deși ar ilustra destul de bine latura senzuală a poemelor poștale). Expresia simplă, aparent puerilă, dar îmbogățită cu fluctuația expansivă a ideii, alături de valorificarea abilă a unei teme cu două tăișuri, fac din cartea lui Mihai Amaradia un debut cel puțin interesant.
[Vatra, nr. 11-12/2014.