stolul 2012:
Trubadurul stolului de al. cistelecan

Toate stolurile – și cele poetice și cele păsărești – își au trubadurul lor. Firește, dacă stolui mai mare, pot fi chiar mai mulți astfel de cîntăreți de inimă. Stolul 2012 e chiar unul masiv (25 de debutanți, după socoteala mea, care sigur e una în minus), însă numai Mihai Amaradia (cu Poeme pentru cutia ta poștală, Editura Brumar, Timișoara, 2012) și-a asumat frontal tema și aventura erotică.
E semn rău pentru temă (nu știu dacă și pentru aventură ca atare), semn că nu mai are trecere sau că tinerii poeți nu mai au inventivitate în domeniu. În orice caz, nu se preocupă decît incidental, nu fundamental. Măcar Mihai se străduiește să le țină tuturor locul, jucînd metodic în saltimbanc erotic și-n curtean și curtezan simpatic. George Neagoe (în „Cultura”, nr. 23/2013) îl ridică-n vîrful scării, punîndu-i debutul „peste cele semnate de Marius Chivu ș…ț, Radu Nițescu ș…ț și Alex Văsieș”, bazîndu-se îndeosebi pe „certitudinea uceniciei serioase la clasicii genului” (madrigalesc, desigur). Nu vreau să stric munca (destul de grea) făcută de Neagoe și nici (ba cu atît mai puțin) bucuria poetului de a se vedea unde l-a pus comentatorul, dar nu prea văd ce-ar căuta Mihai Amaradia acolo. Mihai scrie simpatic și cu poză de simpatic, e sentimental cu ironie și ironic cu tandrețe; e ludic pe față, dar (ușor) melancolic pe ascuns. Nu scrie triumfuri amoroase, știind el bine că absența e mai iradiantă decît prezența și – mai ales – mai profitabilă liric; pe linia ei sentimentul poate fi jucat mai fără riscuri de sentimentalism și ludica poate aluneca mai lesne pe strat de melancolie; și autoironia are astfel un fundal contrastiv de oarecare gravitate: „Ar trebui să mă vezi, sunt frumos,/ acum nu mă mai deranjează nimic,/ pentru că mi-am cumpărat cele mai frumoase cămăși,/ fabricate din cele mai curate ploi,/ mi-am lăsat un pic de barbă, să știi, și din profil/ semăn bine cu mîntuitorul florilor de hîrtie creponată//…// Ar trebui să mă vezi, deși n-am învățat să cînt,/ știu să desenez bine lipsa ta în nisip,/ ud leoarcă, sunt un trunchi cu mîinile sub cap/ ce obișnuiește să privească avioanele și fumul lor,/ țin evidența filmelor de dragoste importantă,/ a pieselor febrile, a grijilor ce ne privesc pe-amîndoi.// Ar trebui să mă vezi, sunt frumos/ și mă plimb prin lipsa ta ca un turist încîntat/ zîmbind unui oraș senin, bătrîn și cuminte” (Ar trebui să mă vezi). Madrigaluri și romanțe scrie, în fond și-n formă, Mihai, caricate inteligent, dar cu măsură, astfel încît retorica glumeață să nu suprime adierea pură de tandrețe, iar frivolitatea să nu afecteze beatificarea senzuală: „…își povestesc despre camera mea./ În primul rînd, un colț nordic al tavanului/ parcă m-ar înghiți cu totul,/ mi-am pus perdele purpurii și tu nu vii,/ mi-am vopsit pînă și ușa-n alb./ Uite, dacă vrei, o să-ți prepar o salată de fructe,/ ai putea în tot acest timp să te risipești prin pat/ sau să te risipești prin grădină dacă vrei,/ simpla agitare a aerului dimprejurul tău/ ar însemna o curățire de primăvară” etc. (Dragă iubita). Astfel de fulgurații madrigalești (cu o tandrețe ce-i gata să dea în alintul cu prețiozități) sunt strecurate anume (și abil) în plină euforie ironică și caricaturală, păstrînd activă o doză de sentimentalism cu care Mihai face, firește, comerț ilicit. Și mai cu seamă se joacă de-a patetismele caricaturizate, întorcînd pe șugubeață declamația pornită cu avînt (simulat): ”…/ dar mai bine scrie-mi tu mie un poem/ în care eu să nu ating deloc pămîntul,/ ca în picturile lui Chagall unde eu sunt mireasa,/ care din obicei zboară peste case,/ of, of și-aolică, ce văzui…” (Iubita mea, scrie-mi o poezie în care să nu ating pămîntul). Dacă nu s-ar inhiba și nu s-ar speria de clișee, Mihai ar fi un rafinat glorificator de nuri și dezastre produse din pricina lor: „Are ea o eleganță matinală/ care dezmorțește munții/ și în șifonatul cearșafului ei/ zăpada se joacă de-a avalanșa/ și mor cîțiva bărbați/ lăsînd familii îndurerate” etc. (Are ea o eleganță matinală). Și un și mai rafinat cîntăreț de imnuri (fie cît de parodiate) închinate seducției feminine: „Femeile au un fel al lor de-a-ntrista totul,/ cărbunii în sobă, cartofii și-ncălțămintea/…// Femeile au un fel al lor de-a-nsufleți trandafirii,/ icoanele, micuțele statuete și cutiile muzicale./ Ele dor cum o chiciură și zboară peste case” (Poem pentru felinare). Firește, n-are cum juca de tot grav patetismul pe care-l tot ascunde („îmbrățișarea ta se vindecă numai cu pămînt”), dar tehnica prin care-l face, din loc în loc, transparent asigură spiritului ludic o contrapondere abia bănuită, dar eficientă. Poemele se străduiesc să frivolizeze acest fond ascuns, dar fără a-l primejdui. Iubeț în stilul lui Minulescu și corosiv în felul lui Geo Dumitrescu, Mihai Amaradia ar fi, dacă s-ar mai putea, un trubadur grozav de ofuri.