Am greșit în singurătatea mea alegând viața. Adevărul ești tu, cel care iubești. Am închis ochii să plâng.
O umbră se plimbă peste mine. O întrebare mă doboară spre adâncul cerului. Iubirile adevărate șoptesc nopțile. Mă doboară nevoia de mine.
Mă lipesc toată de moarte. Închid ochii și tac. Ștt, se aude albastrul cum urcă. Un nimic îmi cuprinde tot corpul și mi-e frig. Unde exist? De ce lacrimile dor? De ce plâng cu ochii deschiși? De ce doare lumina?
Viața: iubire imprecisă. Întorc destinul din drum, păcălesc viața să nu rămână cu mine și realitatea e rece precum un șarpe.
Și dacă lumea nu o recunoști, rămâi trăind degeaba. Te rezemi de esența nimicului, refaci din destin figuri prin care vrei să respiri fără conștiință, fără vină. Și dacă privești abisul și dacă el te privește, înseamnă că ai învins tragicul.
Am deschis cuvântul pentru că sufletul a vibrat în sărutul morții. Rămân eul simplu revendicat dintr-un accident al sorții.
Gândul imprimă amintiri, cenușa condamnării la moarte a stat în vânt și s-a dus. Am rămas întinsă pe o pânză albă și-atunci emoția a devenit ritm, rimă, lumină și cuvânt. M-a furat vântul, gândul suflă ca o iarnă blestemată în sânge. Curgem cântând iubirii de iubire. Libertate marginalizată de secvențe. Căutăm dar nu știm unde ne aflăm. Am spus că trăiesc prin lacrimi dar acum regret tot timpul pierdut și plâns. Ne obsedează ideea de-a iubi și de-a ierta iubirea. De dragul iertării căutăm drumuri noi stând lipiți cu spatele gol de realitate. Pe umeri nu apasă nimic, poate doar aceleași semne de-ntrebare. Selectăm amintirea ca o rugă în fața icoanei. Rămânem împotmoliți pe axa lumii cercetând misterul aproapelui.
Respir adâncul vieții și simt chemarea pământului. J'ai été tués dans une larme d amour. J'ai donné ma vie cachée avec de l'amour.

august 2011