sunt zile în care nu-mi vine să mă dau jos din pat
sunt zile în care nu mă regăsesc deloc
sunt zile si sunt nopți
în care mor puțin câte puțin

trăiesc într-un oraș exilat
căruia i s-au frânt aripile, i s-au luat depărtările și i s-au spulberat visele
oamenilor le-a pierit zâmbetul, li s-au veștejit ideile
cuvintele s-au adunat în colțul buzelor, cojilor de semințe
și totul geme sub apăsarea fatidică a delăsării
casele au fost primele care au reacționat
s-au strâns într-o muțenie cenușie
și-au acoperit lumina ferestrelor
și zac în colbul uitării
cu câte o lumânare la cap
parcurile si-au tras betoane impasibile
prin care nici pirul nu mai dă semne de joacă
străzile s-au supt la fața adâncite-n mizeria rigolelor și a canalizărilor înfundate
iar oamenii se zbat să iasă de sub mugetul inexistent al vieții
ca o oaste de amintiri plecate la o cruciadă
ce nu s-a inventat