iubirea îți dă aripi mi-a spus
și eu când voi putea zbura?
după ce vei învăța să cazi

cine nu și-a spălat ochii în albastrul cerului
nu poate desluși lacrimile norilor
și nici uitarea
și ca să-mi fie îndeajuns mi-am aruncat ochii în pustie
să-nvețe arsura soarelui năpraznic
și pecetea lui de lumină
toarsă-n fuior cu asprimea nisipului
cel izbăvitor de viață și necaz

cine nu și-a clătit ochiul în cruzimea verdelui
nu poate desluși misterul vieții
și nici împlinirea
ca să-mi găsesc primenirea sufletului m-am alungat în deșert
departe de tumultul și răsuflarea vieții
și de umbra iubirii
ce se-mpletește cu binevoitoarea uitare
despărțindu-mă de orice prihană

cine nu și-a uscat sufletul în lacrima tăinuita a mărilor
nu poate gusta liniștea
purtată pe creste de iertare
și-atunci mi-am căutat aprinderea trupului
printre cutele sufletului
departe de ochii însăilați pe firul neuitării
departe de mine, departe de lume
rătăcitor printre suspine