Nu avem atâtea zile lăsate de Dumnezeu pe pământul acesta sfânt pentru a-i descoperi în totalitate misterele și nici consemnări suficiente, clare și de obiective, care să ne conducă pe un drum sigur în ceea ce privește istoria noastră din perioada dacilor liberi, înainte de organizarea lor statală sub conducerea marelui Burebista. Există păreri ale unor istorici, interpretări ale unor cronici și o grămadă de legende care diferă de la o sursă la alta. Cei pasionați de trecut, caută noi și noi surse de informare, citesc și de cele mai multe ori se pierd între liniile, contradictorii de multe ori, trasate de articolele unor specialiști sau de manualele de istorie. Un cu totul alt gust are însă contactul direct cu locurile care au servit dacilor liberi ca așezăminte sau pentru diferite ritualuri. Cei care au vizitat Sarmisegetusa, probabil, îmi vor da dreptate. Vă invit, însă, pe cei care nu au făcut-o deja, să pășiți în Împărăția lui Zamolxe – Peștera Polovragi.
Nu prea departe de Horezu, se află Masivul Căpățânii, despărțit de Masivul Parâng prin Cheile Oltețului. Pereții stâncoși, abrupți și încremeniți peste ani în forme care cer admirație, respect și supunere, încep imediat de lângă Mănăstirea Polovragi, un lăcaș de cult cu o vechime mai mare de 500 de ani, devenit în zilele noastre monument istoric. Oltețul se strecoară știutor și tainic pe lângă ei, desenând mandale printre malurile înguste și îmbogățindu-se cu ape subterane care se lipesc de el, iar tu nici nu știi pe unde au cutezanța de a înfrunta lumina soarelui, căci aceasta este una dintre tainele ce nu se dezvăluie unui simplu drumeț. Poți vedea însă cum roca este perforată de la suprafață spre pântecele muntelui și ai impresia că acesta te privește prin găvanele unor ochi misterioși, destul de largi încât să lase să treacă trup de viețuitoare prin ele. Nu departe de intrarea în chei, să tot fie o sută-două de metri, se cască Peștera Polovragi. Tăiată de mâna omului dornic să bântuie măruntaiele muntelui, intrarea a făcut ca acest loc să-și piardă caracterul parțial ascuns și tot parțial inabordabil, deschizând împărăția lui Zamolxe.
La 350 de metri deasupra nivelului peșterii, a fost localizată o veche așezare a dacilor liberi. Legendele spun că aceștia erau adunați în jurul lui Zamolxe, un vraci puternic care îi apăra de orice molimă și era unul dintre cei mai respectați îndrumători spirituali ai timpurilor. Iată încă că Zamolxe avea puterea de a dispare și de a apare atunci când dorea el și prea puțini erau cei care știau că el se refugia în peștera de sub talpa muntelui, într-un tărâm în care se dedica în totalitate ritualurilor care aduceau sănătate și prosperitate oamenilor săi. Era suficient să coboare pe unul dintre hornuri, acele deschizături din stâncă care puteau fi trecute cu vederea dacă erau acoperite și care se pot observa acum în Peștera Polovragi. Tot așa îi erau coborâți spre vindecare bolnavii, de care se ocupa folosind fântâna cu apă vie, o sursă de apă care se spune că cicatriza rapid orice fel de rană. Nu au fost găsite oseminte în această peșteră, dar ținând cont că dacii își incinerau morții, acest lucru nu combate legendele, cu atât mai mult cu cât au fost găsite rămășite ale unor vase ceramice identificate ca aparținând perioadei dacilor liberi. În acest loc puternic oxigenat de hornurile multiple, s-a păstrat o formațiune calcaroasă având configurația unui altar, care se presupune că era folosit pentru a-i fi aduse ofrande marelui vraci. Trecerea dintre sălile peșterii este extrem de lină comparativ cu alte peșteri care se presupune că ar fi fost folosite de daci și totuși nu atât de încărcată de coloane cum te-ai aștepta dat fiind vechimea ei. Oricum, pereții sunt bogați în urme ale unor zăcăminte feroase și radioactive, iar locația prezintă chiar și o sală de culcare, un loc cu o concentrație deosebit de scăzută în oxigen, care îți induce o stare de somn accentuată. Există deci suficiente elemente care să întărească ipoteza că Peștera Polovragi a fost folosită în ritualuri de vindecare, de altfel și numele ei fiind un derivat al expresiei „pol-al-vracilor”.
Peștera Polovragi a reprezentat de zeci și poate sute de ani o atracție irezistibilă chiar și pentru localnici. Bătrânii locului își aduc aminte că, uneori, copii fiind se strecurau pe hornuri și pătrundeau în adâncurile tainice, căutând un alt fel de loc de joacă. Din păcate, mulți dintre cei care au cutezat să pătrundă astfel în peșteră au pierit pentru totdeauna, nemaifiind găsiți niciodată. N-ar fi nimic magic în aceste dispariții spun speologii, dând vina pe galeriile ca niște tobogane care te aruncă direct în apele subterane ce se frământă la nici șapte metri sub podeaua peșterii. Cu toate acestea, în Olteț nu a apărut nici unul dintre trupurile celor dispăruți și nu putem să nu ne gândim că orice apă se varsă în alta sau să ignorăm principiul vaselor capilare, demonstrat cu prisosință chiar în Peștera Polovragi cu podeaua perforată pe alocuri de zbuciumul apelor împinse dintr-o galerie în alta. O altă legendă locală spune că galeriile acestei peșteri duc undeva în Ardeal și, cu toate că speologii infirmă poveștile localnicilor, nu se poate declara cu certitudine că această peșteră a fost explorată în totalitate și că se discută despre o zonă precis delimitată. Pentru a descuraja copiii și a-i proteja de riscurile jocului prin peșteră, primul stareț al mănăstirii Polovragi, a folosit un semn de atenționare pe unul din pereții care duc spre rețeaua de galerii din adâncuri, afumând cu o făclie stânca și răzuind pe ea semnul unui schelet.
Din păcate, un ghid grăbit să conducă cât mai multe grupuri în peșteră și un program strict de vizitare nu au fost în măsură de a clarifica multe dintre aspectele pe care unii dintre noi le-am fi dorit dezvoltate. Ni s-a recomandat un CD cu prezentarea peșterii, dar formațiunile calcaroase în sine, lipsite de legende, de ipoteze sau realități, de povestea identificării și denumirii lor, nu mai au același farmec. Totuși, Peștera Polovragi, legată de numele lui Zamolxe, te ademenește să-i cauți legendele și să încerci să-i înțelegi misterele.

Mihaela Rașcu