… rătăciții din vară. Se prind de gândul în formă de brad. A ieșit prin piele… nu știu de unde atât de verde? Eu, mai puțin cu o amăgire, mă fac mică și mă așez cu fața spre stea. Steaua din vârf. Închid ochii și ascult Celine Dion. Deși Crăciunul a trecut. Aud fulgii cum se lipesc de geamul din cuvinte. Cuvintele tuturor. Prin care lumina nu poate să mai intre. Chiar dacă ar fi într-o criză de uitare. Visez că sunt moartă și moartă visez cumva că mă voi trezi. Deschid pleoapele. Verific tăcerea. Cum să repar muzica? Nici cheia dintre cuvinte nu o mai am! Între ziduri sunt doar eu și părerea minții mele despre bradul-gând sub care stau încă. Aud ceasul din ochiul drept-clandestin în timp. Și mă întreb cum ar fi ca toți oamenii să intre într-un brad și să lumineze de Crăciun sau Anul Nou? Ce liniște patologică pe Pământ! Dumnezeu ar lua-o la fugă iar ura, de frică, s-ar destabiliza. Universul ar îmbrăca o cămașă albă de noapte. Câțiva extratereștri ar privi cu jind la o lume necoordonată iar îngerii s-ar cutremura în fotoliile goale de circul democratic al licuricilor ce vor folosi drept trambulină de imagine acest Decembrie minunat. Scutur capul. Sunt o celulă din spina gândului meu. Care intră prin piele și strigă… ce confuzie densă, Doamne!!...
La mulți ani, dragul meu An Nou!
București - 30 Decembrie 2016