agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1166 .



Și totuși...
personale [ ]
propoziții, clișee si paradoxuri

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Usturoi_Nicu ]

2017-05-04  |     | 



Toți pornim de la un punct, o licărire de idee, ceva care crește asupra noastră și ajunge să ne sufoce. Și totuși nu e nimic tragic în asta, e doar lipsit de sens. undeva am mers împotriva naturii cuiva! O, atâta suferință pentru copii că îmi vine să scriu o carte care să deschidă inimile adolescenților îndrăgostiți, dar unde am mai auzit ideea asta! Regulile nu sunt deloc clare, trebuie să le știm noi cel mai bine pentru cei care încă mai pot uita. Zidurile par înalte dar nu e deloc aceasta ideea, punctul, e concluzia. Sub piele trec impulsuri electrice ca și trenurile prin autogară. Garajele sunt pline de vechituri și nu luminile orașului mă inspiră, deși ...
Dacă creierul este o încâlcitură de cabluri nu vreau să mă duc prea departe. Totul e determinat așa sau la fel ca un mecanism. Nu pot scăpa, deși schimbarea este posibilă, nu aș dori să devin altceva, decât, evident, ce vreau să devin, și ceea ce cred eu e natural. Dacă v-am creat confuzie e normal. E una din stările primare la fel ca uitarea, ca multe.
Ideile bune vin când se sincronizează mai multe domenii. Nu m-a interesat la început dimensiunea socială și încă tot nu mă dau în vânt. E greu de spus cum se declanșează acel torent de gânduri, printr-o tensiune a suflului sau poate iubire dacă există, te paralizează. La mine e ca o nevoie, întregul mă duce acolo unde pare că nu este nimic de spus. Trebuie să ști și să taci, e drept, dar nu ne putem lăsa în voia a ceva ce nici măcar nu e exprimat. Cum ar arăta o idee neexprimată. Sau poate totul e inexprimabil. Și atunci ce oprește exprimarea, faptul că nu avem cunoașterea sau abilitatea necesară suficient de dezvoltată. Poate că e atât de simplu și totuși..
Scriu din plictiseală, din nevoie, din zel. Dar uneori ideile sunt prea bune, uneori ascunse de mine, de mă joc în cerc, e atât de abstract, același clasic joc. Și totuși aici trebuie să se afle răspunsul, îl simt pe limbă, dar ceva din mine nu mă crede. O altă conștiință. A te lupta cu fantome. Și a pieri fără a descoperi.
Aici nu e doar un text. Indiferent ce e viața e suficient povestea potrivită. Scrisă sau nu. Energiile conștiinței trec de limitele materiale, cu noi înșine ne putem purta decât ca și cu îngeri, ca și cum nu am exista. Ca și cum am fi roboți programați a face un singur lucru. O, nu mă întreba.
Dacă am fi mese pentru viermi n-am mai gândi. N-am mai tăia tei, n-am încerca să-i convingem pe ceilalți că poate există ceva frumos în viață. N-am mai iubi suferința. Dar el nu există la fel de mult ca și banii.
Avem obsesii etice. Ne proiectăm mereu în alții și am vrea să fie ca mine. Well, poate nu e nimic greșit într-o descriere, într-o propunere, câtă vreme nu e personal. Cea mai mare credință o au ateii, se știe. E doar cea mai mare fericire să te aliniezi cu lumea, să faci parte din ceva mai mare cu care ai relație insipidă, da clar nu e destul. Și totuși..
Mă gândeam că și filozofia are arhetipuri, că nu e cu nimic diferită de mintea obișnuită, dar aici e cea mai mare neînțelegere. Orice claritate care o aduce gândirea pare atât de lipsită de putere, ai observat? Singura putere pare să o aibă pentru cei care cred în ea. Împinge lucrurile așa departe că nimeni nu mai are încredere decât în atingerea rănilor lui Cristos. Iar intelectualii vor să sufere. N-am înțeles niciodată anti-intelectualismul. Poate trăiesc într-o mânăstire în care oamenii sunt deștepți până la capăt. Și totuși par să nici nu știe nimic deosebit de extravagant și nici nu au demoni ca Socrate.
Suntem împrăștiați pe asfalt ca și cadavrul unui sinucigaș.
Căutând punctul zero îți dai seama că e acolo dar nu se mișcă, ce dezamăgire. Și îți dai seama de asta zburând. Dar de ce căutăm neantul? De ce nu etheralul? De ce nu poate exista niciodată ceea ce vrem? De ce totul e atât de material. Cu toate astea revolta metafizică nu aduce propriu zis o soluție, poate doar deschide spre imaginația uneia. Gândim Ceea Ce Vrem. Nu construim existența, nu ne încordăm să fim sfinți, dar e mereu celălalt. Și eu cred, într-un echilibru natural, o instituție, o tradiție, evoluția și căderea omului. Însă conștiința aceasta naturală nu pare a fi destul pentru a îmbrățișa lumea. E un ego, o entitate, poate chiar un organ rezidual. Ne-mai-suportând oscilăm. Fericit cine poate domina aceasta, dar în ce măsură e posibil rămâne într-o doză de spiritualitate, dualitate, subiectivitate, cultură și știință, și nu e puțin. E pragul de control, e măsura în care putem invita un prieten vechi în vizită, Logosul. Și am uitat de fapt dacă cred au ba. Și se vede că nu are legătură și lumile sunt unite de naivitățile moderne, dacă există.
Deci ceva în mine nu crede. Ceva în mine pare mai puternic decât întreaga istorie. Ceva în mine mă ucide la poarta raiului. Ceva în mine are o structură subconștientă, de-a dreptul inconștientă. Ceva în mine îmi amăgește identitatea în dualitate. Ceva mă sperie. Cumva nu se potrivesc contextele, cumva e haos, cumva e prea mult pentru a simplifica, iar ce reușim este pe cât de frumos pe atât de eficient. Educația și cultura pe care o avem ne sunt limitele, de aceea fericiți cei săraci cu duhul. Astfel de expresii sunt de asemenea și dăunătoare căci simulează oscilația, suferința, sunt cunoaștere deci limită. Iar deschiderea pare în cea mai mare parte să rămână limită. Avem nevoie de spălare pe creier atunci. Inamicii ne sunt indiferenți. Iar noi ne-am culcat pe o ureche. E timpul să ne trezim. Nu să urlăm, căci cine urlă nu aude. Și o ureche inteligentă ar părea splendidă pentru moment. De exemplu, ce virtual am părut mai înainte. Și dacă tocmai m-am judecat, iar acum se împietrește auzul, nu există continuitate naivă. Suna a învățături ebraice, morbide, suferinde. Ale consecințelor, întâi să trăim cum se cade apoi să explorăm, dau deloc căci ce rost mai are dacă Bunul Dumnezeu ne așteaptă cu prânzul gata.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!