Credința nu este un act formal, așa se cade să faci în anumite împrejurări, nu e nici ceva care să-ți aducă noroc sau avantaje materiale când îți pui sacoșa pe racla sfinților. Credința nu înseamnă să faci acte de caritate pentru a te lăuda, nici să bați sute de mătănii, să mergi în genunchi în jurul mănăstirilor sau bisericilor. Credința nu o ai când vorbești de Dumnezeu la fiecare două fraze și te crucești prin fața vreunei troițe. Știți că nimic din ce se crede în mod obișnuit despre credință, nu definește conținutul ei! Niciun lucru prin care ne scoatem în evidență râvna egocentristă, habotnicia sau bigotismul nu au ceva de a face cu esența credinței. Părintele Nicolae Steinhardt numea râvna habotnicilor ispita de dreapta. Are și Infernul cele două orientări: stânga și dreapta. Adică, de stânga ești când continui să fii fățarnic, tot ce faci pentru semeni e pentru un anumit interes, scop meschin și de dreapta, atunci când săruți toate icoanele, mai puțin mâna și obrazul părinților. Îmi vin mereu în gând cuvintele Părintelui Galeriu, așa e cu credința, s-a depreciat într-un formalism obositor: cuvântul ”simpatic”, explica părintele, nu însemna cu câteva secole în urmă ce înțeles a primit mai nou. El vine din limba greacă: sim-împreună și patia-pătimire. Cam așa s-au petrecut lucrurile și cu credința, nu mai e simpatie, doar: ai auzit, dragă, ce frumos botez, ce nuntă tare, ce pomană reușită, ce înmormântare frumoasă a avut ?! În toate acestea noi ne-am înstrăinat de credință și i-am dat o întrebuințare utilitară, ca la orice lucru banal pe care-l facem. Toate gândurile și exprimările noastre au nevoie de Duhul Sfânt, ca să fim în adevăr naturali în pașii pe scara lui Iacov, spre lumină. Și Duhul Sfânt e darul pe care îl primești când crezi cu toată puterea că lumea asta nu e doar un film prost sau o piesă nereușită, ci șansa fiecăruia de a cunoaște și a fi dincolo de limitele sistemului închis de trecere.