Ascult muzică. Nimic neobișnuit sau ciudat. Urmăresc reacții la situația politică pe toate posturile de televiziune. Din când în când țintuiesc umbrele de pe pereți și jucăriile în dezordine ale unei feline. Citesc comentarii pe Facebook, privesc afișe, stări, flori, încerc să înțeleg miezul poemelor și sufletul oamenilor. Toate acestea le fac în același timp, ca și cum creierul meu este setat să fie peste tot, deodată, sau… ca și cum răbdarea mă lasă și intuiesc finalul din ceva anume fără ca el să se fi întâmplat încă. Poate revolta îmi grăbește fuga dintr-o zonă în alta, poate neputința de a accepta machiavelismul uman mă face să fiu călător grăbit printre capcanele lumii. Da, capcane! Cum să numești altfel o situație, o imagine, o atitudine reprobabilă? Caut în memorie un cuvânt, nu face parte din vocabularul meu, cu atât mai mult din faptele care ar justifica o astfel de etichetare. Îl găsesc și îl pierd din nou, cuvântul. Acum îl scriu. Un verb. A subjuga. Cunosc un om care a plecat dintr-o asociație pentru că avea sentimentul că acolo, cineva încerca să-l subjuge. S-a reîntors, nu, nu pentru că a uitat și nu pentru că nu mai dezavuează o asemenea atitudine, ci pentru simplul fapt că ar putea să aibă beneficii de… altitudine. Este frapant să faci compromisuri doar pentru așa-zisa carte de vizită frumos ornată - prin apartenența la un ceva pe care îl detești, de fapt, până la ultima celulă. Să-i spui aceluia, în față, cât de minunat este și, când întoarce spatele, să-l înjuri, într-un fel special, printre dinți. Nu, nu pot să înțeleg astfel de oameni. Cât de afectați, din creier până în măduvă, pot fi? Trist, oricum! Privesc pe un post de televiziune un politician. S-a schimbat mult în ultima vreme. Când l-am văzut pentru întâia oară, am zis că un ceva din atitudinea lui trădează o problemă psihică. Astăzi, după felul în care perorează, ca un clown, cu masca dezlipită puțin de față - mișcându-se dezordonat și făcând grimase caraghioase, mi-a întărit convingerea că nu am greșit în aprecieri. Și în spatele lui se află alții și alții … oameni naivi folosiți la modul barbar, pe care, dacă-i dezbraci, rămâi în față cu un schelet jalnic. Închid televizorul, lumina, îmi iau felina și plec pe străzi. E liniște și lumina irizează din becuri sparte, uneori. Grăbesc pașii să ajung acolo unde sunt mai mulți din aceia care-și zic bipezi. Îmi doresc să-i întreb ce fac, ce simt, cine sunt ei, cu adevărat? Dar, de pe fețele lor sar spre mine măști care zâmbesc și-mi spun că viața asta mizerabilă este, de fapt, minunată. Încerc să fug, dar fuga mea are picioare scurte și degetele lor lungi, pragmatice, mincinoase, îmi mototolesc sufletul care nu este de acord cu ei… și plec de acolo fără mine, strângând la piept sufletul unui pisoi. În jur nu sunt răniți, împușcături, polițiști sau oameni speriați de moarte. Sunt doar umbre obișnuite cu asta, reduse și ele la nimic, de ca și cum un atac terorist, nerevendicat, încă, ar fi depopulat strada… E noapte, noapte. Scot din geantă o cretă albă și scriu pe trotuarul pustiu… ADEVÃRUL ESTE CEL MAI SINGUR ȘI TRIST CUVÂNT. Știu că nu-l va citi nimeni. Știu că aici, de mâine, va fi un afiș despre unul, despre altul sau despre… cât de mulți din cei care vor să-și depășească starea de lichele - uneori parfumate…
București - 15 Iunie 2017