Citesc multe poeme. De foarte mulți ani. Doar cine nu citește - și își clădește "opera" pe imaginile și metaforele altora - nu realizează cât de ușor pot fi descoperiți de cei din ale căror texte se inspiră. Apoi, împăunați și bazându-se pe numărul aprecierilor acelora care parcurg din doi în doi, încearcă să se "ridice" pe vârfuri, din nefericire, doar de nisip. Ce cred ei despre ei nu contează, dar este important pentru mentalul colectiv care-și construiește false valori pentru ca apoi să se raporteze la ele. Și, până la urmă, este dreptul fiecăruia să aleagă ce-i place, dar dreptul de a fi corect cu cititorul este doar al autorului. Cât gol trebuie să ai în tine pentru a scrie un text fracturat, fiecare bucățică reprezentând copia unui fragment de gând al altuia? Un poem nu este un os lung sau scurt (osul are onoarea sau decența de-a avea exclusiv celule proprii). Desigur, se poate spune că structura unui poem este în evoluție firească și că fiecare poate aborda ce structură dorește, existentă sau nouă. Dar, condiția rămâne aceeași - textul trebuie să-ți aparțină nu doar prin semnătură. Cuvintele, imaginile, metaforele sunt de sticlă, din sticla aceea prin care se vede tot. Din respect pentru noi, chiar dacă privim aceeași lună și folosim același dex, nu putem scrie... jumătate floare albastră și jumătate (în cel mai fericit caz) noi; pentru că dacă facem asta, noțiunea de NOI se diluează până când vom ajunge să nu mai știm cine suntem, ce vrem și pe unde ne plimbăm - drum sau doar junglă. Sau nu contează?!
Scriu cu tristețe, dezamăgire, dar speranță că celula aceea defectă din om va fi mistuită de timpul care va veni...
24 Septembrie 2017