I

Acum, trebuie să vă povestesc cum am aflat eu că sunt bolnavă sau cardiacă mai bine spus. Așa cum am rezumat mai sus în câteva cuvinte, sora mea Camelia, o fetiță frumoasă ca o păpușă, isteață foc și gingașe ca o floare de primăvară era adorata familiei. La vârsta de șase anișori și jumătate a fost diagnosticată cu Sindromul Cushing, după un simplu control de rutină, înainte de a intra în clasa întâi la Școala Generală, urmând apoi nenumărate internări la Institutul de Endocrinologie C.I. Parhon din București, după recomandările doctorului pediatru pe nume Buzuloiu. Mama se interna deseori cu sora mea Camelia, ca însoțitoare, mai ales după ce acesteia i s-au extirpat glandele suprarenale. Mult chin, multă suferință, puține speranțe de viitor, pentru toată familia. Într-o vacanță de vară, părinții mei s-au hotărât să mă trimită și pe mine ca însoțitoare de bolnav, să o ajut pe sora mea la toate cele necesare, ca între timp să se odihnească și mama, care era sleită de putere după atâtea supărări și drumuri la București. Fiindcă și eu eram un copil în acea vreme, doar cu șase ani și jumătate mai mare decât sora mea, înțelegeam destul de superficial gravitatea lucrurilor, mai ales că energia mea debordantă trăda un copil perfect sănătos și neastâmpărat, cum să-i înțeleg pe cei bolnavi sau pe sora mea care nu se plângea de nimic din tot ce i se intâmpla? Știți cum se spune ,,Durerea altuia este cea mai ușoară durere, pentru că nu o simte decât cel care o are” Timpul pe care îl petrecusem în spital alături de sora mea, pentru mine a fost mai mult o documentare a lucrurilor nemaivăzute până atunci și bineînțeles, bucuria de a-mi face noi cunoștințe și jocuri noi alături de ceilalți copii înternați, superficială înțelegere pentru suferința surorii mele, încă neoperată. În spitalul C.I. Parhon, am avut ocazia să văd aproape toate ravagiile pe care le pot face disfuncțiile hormonale ale glandelor omenești. Aici erau copii internați care sufereau de gigantism, de piticism (nanism) copii fără simțurile omenești, copii care sufereau de obezitate excesivă, copii cu gușă ce trebuia operată, copii hermafrodiți la care nu se putea stabili sexul, numai după ce era consultată familia copiilor, iar verdictul definitiv se dădea după o anumită vârstă. Nu am cuvinte să vă spun, ce mi-au văzut ochii într-un asemenea spital, unde din păcate suferea și sora mea Camelia, pe care o ajutam cu ce puteam, ca să-i fie mai ușor calvarul spitalicesc. Într-una din zile, când asistenta de serviciu măsura tensiunea arterială a copiilor bolnavi, stând pe pat, alături de sora mea, am rugat-o frumos să-mi verifice și mie valorile tensiunii arteriale. Nu pentru că acel lucru mă ajuta la ceva în acele momente, ci curiozitatea cronică de care sufeream de când eram mică. Căci trebuie să recunosc, că pe vremea aceea pentru mine toate lucrurile se rezumau la doar la muncă în gospodărie, școală și distracție copilărească, dar mă încitau enorm toate lucrurile despre care nu știam nimic și la care nu primeam răspunsuri. Asistenta medicală, foarte amabilă, a fost de acord să mă răsfețe puțin și în timp ce îmi măsura tensiunea arterială, deși nu era obligată să facă acest gest, am auzit-o gândind cu voce tare:
- Nu se poate, mi s-a stricat tensiometrul ! Care arăta, valori arteriale 190 cu 120 care oscilau plus, minus în funcțe de neastâmpărul meu zilnic.
–Mi s-a dereglat tensiometrul ! Zise asistenta, zâmbind plăcut către mine și se duse la cabinet să ia alt aparat. Dar și următorul tensiometru arăta aceleași valori foarte mari.
-Dragă, ai alergat cumva pe scări ? Mă întrebase curioasă, asistenta.
- Azi, încă nu ! Am răspuns eu sincer. Era dimineață și până nu trecea vizita doctorilor, nu prea aveam voie să ies afară din salon, decât pentru motivații serioase. După amiază eram în largul meu, alături de noii mei prieteni cu care urcam în fugă scările spitalului, ne jucam de-a prinsa, de-a scunsa pe coridoare, dar îmi faceam și datoria față de sora mea mai ales când eram solicitată. Deși mă înroșeam ca racul la față și mă oboseam de atâta zbenguială, nu mă panicam niciodată, dar mă plângeam scurt atunci când mă durea capul foarte tare și mi se muiau picioarele, cum se spune popular, de îmi venea sa mă las jos pe podea. Am observat că asistenta mă urmărea gânditoare și la un moment dat, îmi spusese nedumerită încă de ce descoperise, că îmi va măsura tensiunea arterială în fiecare zi cât stau în spital, ca și celorlați copii bolnavi. Zis și făcut ! Apoi după multe zile de verificări îmi spuse:
– Draga mea, tu ai tensiunea arterială foarte, foarte mare pentru vârsta ta, când vei pleca acasă, am să-ți dau un bilet, pe care să-l duci părinților tăi.
-Bine? Insistă asistenta, foarte serioasă.
- Să nu uiți și să treci pe la cabinet înainte de plecare. Promis și respectat ! La externarea din spital, am luat biletul cu pricina, pe care trebuia să-l duc părinților mei și dusă am fost, dar cu un ghimpe în suflet, la care atunci nu-i găsisem încă explicația. Stau acum și mă gândesc, câtă dăruire aveau în meseria lor doctorii și asistentele pe care i-am întâlnit în cele două mari spitale Parhon și apoi Fundeni. Ce frumos vorbeau cu pacienții. Ce satisfacție și ce mândrie aveau când munca lor dădeau rezultate pozitive. Ce concurență și colaborare constructivă era între ei și restul personalului și câtă suferință generală era când munca lor nobilă dădea greși.Cel puțin așa percepeam eu atunci acele lucruri, care se întâmplau în jurul meu. Unde sunt acei oameni ? Unde a dispărut profesionalismul medical ? Cine l-a mutilat ? Nu are rost să intru în detaliile realității de astăzi, că mă sufoc...
Dragii mei, nu pot încheia acest mic capitol al povestirii mele, fără să nu vă povestesc în câteva cuvinte de Nicușor, un student care suferea de piticism. Pentru că eu eram mare la stat și el mic, îl tratam pe bietul băiat ca atare. Într-o zi, când mă pierdusem pe coridoarele spitalului Parhon și căutam să ajung de unde am plecat, îl aud pe Nicușor spunându-mi:
- Aida, te-ai pierdut ? Hai cu mine, te duc eu la destinație, adică la salon. El se întorsese de la un laborator de analize, și văzându-mă dezorientată pe coridoarele spitalului și că nu mai știam încotr-o s-o apuc, se oferise să mă conducă.
- În primul rând Nicușor, pe mine mă cheamă Ica, nu Aida, îi spusesem eu țâfnoasă după întâlnirea noastră. Dar în gândul meu, mă întrebam, ce nume mai e și ăsta ?
- Știu, că te cheamă Ica ! Mi-a spus sora ta Camelia, când am întrebat-o, dar pentru mine, tu ești Aida de Verdi ! Da cine mai sunt și ăștia, am întrebat în toată splendoarea prostiei mele.
- Cine sunt ? Și l-am văzut pe Nicușor zâmbind cu subînțeles.
- Când ești mare, ai să afli, dacă vrei, îmi spusese el cu toată serioazitatea unui student dotat cu o inteligentă deosebită, după cum auzisem vorbindu-se printre bolnavi. Acum îmi dau seama, gândindu-mă la chipul lui drăgălaș, cum îi scâteia inteligența în ochii mari ca două faruri, ce stăteau agățați pe un căpușor de copil pitic, care pentru mine era o jucărie vie, adorabilă.
Îmi aduc aminte cum l-am apostrofat, privindu-l de sus:
-Nicușor, dacă mă mai strigi pe nume Aida, nu mai vorbesc cu tine niciodată !
- Ai înțeles ?
- Am înțeles, Aida ! Râse nicușor cu poftă, fiindcă îi plăcea nervozitatea mea copilărească.
Am plecat din spital cu biletul destinului în mână și cu părerea de rău, după sora mea, după Nicușor, Cristi și Geta, Emanuela și Delia prietenii minunați, cu care îmi petrecusem cel mai frumos timp liber al vacanței, ca și după alți prieteni, dar mai ales cu gândul obsesiv de-a afla cine sunt Aida și Verdi.
Mai târziu, după câțiva ani buni, am aflat. Restul nu mai are rost să îi comentez, este inutil, dacă nu am ocazia să-i cer scuze dragului meu prieten Nicușor, care încerca să-și arate admirația lui față de mine, la cel mai înalt grad, pe când eu....