III

După toate cele povestite, am revenit acasă, unde lucrurile au luat o întorsătură cu totul amețitoare.
Așa cum am mai spus, mama avea întotdeauna soluțiile problemelor la purtător, prima dată în favoarea ei și apoi a familiei. Rămasă singură, până la întoarcerea noastră acasă, a mea și a tati, avusese timp suficient să facă scenariul următorilor pași din viața mea, ca lor părinților să le fie mai ușor, fiind detașați de problemele mele de sănătate.
-Ticule, ce-ar fi, să o mărităm pe Ica ? Îi spuse mama, pe nepusă masă, tati ? Tata se întorsese nervos către mama, surprins de ce auzise.
- Tu ești normală, femeie ? Știi ce vorbești ?
-Stai Ticule, nu te ambala așa repede, că nu știi despre ce este vorba ! Îl calmă mama cu talentul ei feminin pe tata, care sărea ca ars, la orice argument al mamei.
- Am auzit, de la colegii de serviciu, după ce le-am povestit despre problemele de sănătate a lui Ica, că poate, dacă se va mărita, îi va scădea tensiunea arterială și poate scapa de operația la inimă.
-Au fost multe fete care s-au vindecat, după ce s-au măritat.
-Ce prostii vorbești, tu femeie !
-Ica e bolnavă ! Dar mama, ca și cum nu-l auzise pe tata, îi dădea înainte cu motivațiile ei, ca să-l convingă că ea are dreptate. Avea o putere a cuvântului indiscutabilă.
-Poate, Ica este prea dezvoltată fizic, pentru vârsta ei și prin măritiș se poate vindeca ! Mai spusese mama, convinsă că planul ei va reuși, ca orice alt plan premeditat de ambițiile ei nefirești, câteodată. Trebuie să recunosc că eram bine dezvoltată fizic, comparativ cu alte fete de vârsta mea, și pentru acest lucru, eram nădejdea familiei, când era vorba de munca din gospodărie.
Tata muțise, când o auzise pe mama ce uneltea, dar o rază de speranță începuse totuși să pună stăpânire și pe el, cu toate că refuzase pe moment, să discute despre propunerile mamei.
Dar, ca întodeauna timpul și destinul își spune cuvântul, în scurt timp m-am trezit logodită și măritată, chiar înainte de-a ajunge la București pentru operația la inimă.
La noi pe acasă, venea în vremea aceea un băiat pe nume Victor, care ne aducea pachete trimise de bunica, cu lucruri fel de fel, pentru toată familia noastră. Lucru suspect, pentru că niciodată, bunica din partea mamei nu se arătase atât de mărinimoasă, ca în acea vreme. Băiatul era din vecinătatea bunicilor mei, care locuiau în Sântimbru, județul Alba Iulia și cu care mă cunoșteam de când eram copii mici, din vacanțele petrecute alături de alți copii din sat. Victor era cu șase ani jumate mai mare decât mine și eu eram prietenă bună cu surorile lui, cu el nu prea avem ce discuta. Era înalt, slab și tot timpul părea nervos. Avea o fire colerică, rebelă și o manifesta fără rezerve față de toți cei din jurul lui, ceea ce mă făcea să îl ocolesc de fiecare dată. Dar când voia și era interesat să obțină ceva, era bând ca un înger.De câte ori venea la noi acasă cu pachete, uita să plece, iar mama îl încuraja vizibil să mai rămână, lucru care mă scotea din sărite. Ori se simțea bine la noi, ori complot-au cu toții la planul mamei mele de a mă vedea măritată, nu știu, dar până în toamna anului 1972 lucrurile erau aranjate. Acum, cred cu tărie, că măritișul meu a fost premeditat. Așa că pe 21 Mai 1972 m-am logodit cu Victor care își dorea să se însoare, iar eu respectam ce spuneau părinții, fiindcă era lucru sfânt. Fiind prea tânără, nu aveam calitatea de a merge împotriva curentului. Așa că de Constantin și Elena, zi sfântă în calendarul ortodox, sărbătoream: ziua onomastică a tati, fiindcă se numea Constantin, ziua de naștere a soțului Victor, în apropiere pe 29 Mai era ziua de naștere a surorii mele Camelia și apoi ziua de logodnă. Ani la rând, aceste patru zile importante din familie se sărbătoreau toate în aceeași zi, pe 21 Mai. Părăsind Liceul Teoretic la care fusesem elevă două trimestre, spre supărarea tati, care voia să fac și facultate, după logodnă, pe 9 Septembrie m-am căsătorit oficial și în 16 Septembrie am făcut nunta. Nici nu mă dezmeticisem binede cele ale copilăriei și de ce mi se întâmplase până atunci, că m-am și văzut măritată la vârsta de 17 ani fără o lună, iar cu această ocazie, părinții mei și-au luat orice grijă de pe cap, referitoare la ce avea să urmeze în viața mea. Trebuie să subliniez, că i-am adus la cunoștință viitorului meu soț, că sunt bolnavă cu inima, ca să aibă timp să se hotărască, dacă mai facem casă împreună sau nu, deși unii prieteni de-ai părinților mei, mă sfătuise să nu-i spun, ca să nu risc o despărțire. Dar sinceră să fiu, pentru mine era tot una, nu eram implicată sentimental, nu înțelegeam nimic din ce mi se întâmpla, atât de repede, așa că m-am lăsat dusă de valul vieții.
Dar, cum ,,vreme trece, vreme vine” M-am trezit în pragul înternării la Spitalul Fundeni, unde eram programată pentru operație. Însoțită de tata și proaspătul meu soț, am ajuns la biroul înternări și de acolo după despărțirea de cei din familie, am urmat o infirmieră, care trebuia să mă conducă spre salon, undeva pe la etajul șase al spitalului, dacă îmi aduc bine aminte, camera 306. În fața mea atunci se deschidea o altă lume.
Ce frumoase și curate erau holurile spitalului vechi, Fundeni! Cu covoare plușate imense, cu fotolii mari pentru odihna vizitatorilor obosiți de drum, cu acvarii pline cu pești exotici de toate felurile. Doamne, unde am nimerit ? Mă intrebam în gândul meu, aici este hotel sau spital ? Pe holuri lungi și luminoase se perinda un furnicar de asistente, doctori, infirmiere, cu halate albe impecabil de curate, care urcau sau coborau pe cele zece lifturi exploatate la maxim, după cum numărasem eu ulterior, dacă le numărasem bine.
-Aici este salonul tău! Îmi spuse infirmiera, care mă condusese până la ușa salonului și mă invită înăuntru. După ce mă instalase la pat și îmi dăduse câteva recomandări necesare, plecase salutând pe toată lumea, lăsându-mă să mă scald în baia de priviri curioase ale femeilor internate înaintea mea. Cu gura încleștată de emoții și cu mișcări repezi ale mâinilor, mi-am așezat lucrurile în noptiera de lângă pat, apoi m-am așezat pe marginea lui, cercetând cu privirea fiecare centimetru al salonului.
Aici în anul 1972 era lux, nu glumă, așa cum nu văzusem până atunci, nici de atunci încoace în vreun spital, nici când am fost internată ca insoțitoare la C. I. Parhon. Aici la adulți, era cu totul altceva. La capătul fiecărui pat din salon erau căști de radio, lampi de noptieră, tuburi de oxigen, aparate și butoane de sonerie necesare în caz de urgentă.Lengeria paturilor era albă, curată și schimbată de câte ori era necesar, dar ce nu-mi plăcea era faptul că mirosea a cloramină peste tot.
Salonul era mare, avea șase paturi, pe jos sclipea o gresie bine întreținută, iar ferestrele salonului erau imense și cu vedere spre Dâmbovița, după cum aflasem de la femeile din salon.
Stăteam tăcută pe patul din mijloc, din stânga salonului și mă simțeam stânjenită de privirile bolnavelor, care mă scanau vizibil, precum cercetam eu tot ce era în jurul meu. După un timp m-am așezat în pat și imediat se făcuse o liniște totală, timp de câteva ore, ca și cum salonul ar fi fost gol, până la venirea mesei, când a început gălăgia specifică și apoi interogatorul meu cu voieși fără de voie. De unde sunt, de loc, ce diagnostic am, cine mă operează, cum mă cheamă etc.? Asta, așa ca pentru început, apoi în zilele următoare au urmat amănuntele subiectelor. După câteva zile, mă simțeam mai bine ca la mama acasă, pentru că doamnele din salon, deveniseră foarte vorbărețe, foarte deschise la orice subiect, nici eu nu eram mai prejos, dar eram numai ochi și urechi la tot ce se discuta, ca să fiu în temă și să mă aleg cu ceva din toate discuțiile noastre. Dimineața, în spital era forfota cea mai mare, când tot personalul medical intra în acțiune contra timp, curățenie, analize, vizita doctorilor, dar după masă, era răsfăț total, pentru toți bolnavii care nu erau încă operați. Parcă eram în stațiune balneară. Mă uitam cu admirație la asistentele tinere și la doctori, cu care parcă mă cunoscusem de când e lumea, ce frumos vorbeau bolnavilor, cărora le explica tot ce erau întrebați, te ungea la inimă nu alta, parcă îmi era ciudă, că mama nu-mi vorbise așa de frumos acasă niciodată, decât pe ton de comandă. Apoi, admirasem pe rând toate vecinele mele de salon, care aveau numai lucruri scumpe pentru igiena corporală, păpuci de casă frumoși și capoate elegante, prosoape înflorate care mai de care, truse de machiaj cum nici nu mai văzusem până atunci, parcă erau la parada modei, când se plimbau prin salon sau înafara lui și ce mâini fine aveau, cu unghii bine îngrijite, părul frumos pieptenat, ca să nu mai spun că miroseau ca florile de Mai, de la sprey-urile deodorant. Mai târziu aflasem, că am avut norocul să pic în mijlocul unor femei educate,cu nume și funcții mari, de la care am auzit și am învățat multe lucruri, valabile pentru toată viața.
Ca să ne treacă timpul frumos, mergeam cu doamnele la Biblioteca spilalului de unde închiriam cărți bune, pe care le citeam repede ca la un concurs, ca să luăm altele noi, apoi eram chemate de câte o infirmieră să mergem la cinema-ul din incinta spitalului unde se proiectau filme artistice și documentare de bună calitate, la grădina verde de pe acoperișul clădirii, care era un vis, mai ales noaptea, când stăteam și povesteam pe băncuțele parcului privind feeria de lumini și toată panorama Bucureștiului.
Alte dăți, mergeam în grup la spectacole artistice din incinta spitalului, cu comici și cântăreți renumiți. care ne făceau să uităm unde suntem și de ce eram bolnave.Ce să mai în sus și în jos, totul mi se părea un vis ireal de care eu mă bucuram la maxim. Nu degeaba se spune că ,, în tot răul e și-un bine” Când mergeam la masa de amiază aveam impresia că sunt într-unul din restaurantele de categoria întâi.
Mesele erau acoperite cu pânză albă de damasc, pahare cu picior, așezate ca la restaurantele mari, cu șervețele albe, alături de care se serveau trei feluri de mâncare zilnic. Nelipsita supă sau ciorbă servită din castron de porțelan, ca la mama acasă, în zile de sărbătoare, apoi felul doi, care era întotdeauna foarte bun, cu multă carne și neaparat minunatele prăjituri de cofetărie. La mese se mânca pe regimuri, iar eu luam masa cu un tânăr militar, un ofițer de armată și un profesor. Imaginați-vă, când din politețe, toți trei comesenii îmi dăseau mie păjiturile, fiindcă ei bărbații nu se împăcau cu gustul dulce. Are rost să vă spun, că eram cu adevărat răsfățata sorții. Eu care mâncam acasă prăjitură la Paști și la Crăciun, pentru că părinții mei mai aveau multe de făcut la casa noastră nouă, la care lucrurile mergeau încet că bugetul lor era mic și mai aveau atâtea necazuri pe cap. Aproape că în spital, nu-mi aduceam aminte de unde plecasem și pentru ce venisem, așa îmi era de bine, dar ce amintiri frumoase mi-au rămas în minte trebuie povestite. Poate că eram prea tânără ca să văd dedesuptul lucrurilor mai puțin plăcute, care atunci pe moment nici nu mă interesau, dar simt nevoia patetică de a reda realitatea acelor zile, așa cum m-au întâmpinat și pe care n-am să le uit niciodată. De aceea am spus mai târziu că: Aminintirile au suflet.