Deodată, compartimentul minuscul a început să se dilate. Să se desprăfuiască. Să devină. A primit în el grădină de zarzavat, drum cu mărăcini și Pasăre, ploaia răcoroasă din spatele soarelui, smochini și hibiscuși, dansul grațios al balerinei refuzând constrângerea clipei. Domnul intelectual cu burtă și cu dungi a tresărit; o briză tocmai sfidase spațiu și timp, îi acostase plictisul, îi amintise că exista cu un anume sens [uite, dom’le, săgeata asta!!], că meditațiile sterile erau ridicole, că pe o masă, în mijlocul mării, îl aștepta cristalul paharului cu lămâie și gheață: valsul primăverii necenzurate. – Ești cam îmbujorată! – se îngrijorase SAD și îi atinsese sângele din obraji. Ploaia de foc își făcea ieșirea pe ușa din dos. Argintul florii vișinii iriza enunțuri transparente altoite în dreptul inimii, eliberate mai apoi imediat, cu toată convingerea, spre apele cerului tăcut în așteptare. – Suntem deja la jumătatea drumului! – își aruncase ea privirea pe geam. Și el ignoră ancorarea ei geografică. Au vorbit despre bursele studențești, inclusiv despre cele de merit, despre chiulul de la seminarii, despre așa-zișii studenți conștiincioși vs. geniile leneșe, despre greve și sindicate, despre lideri vs. cei care optează constant să rămână în spate, despre cât de fină era granița dintre noțiuni, de pildă, dintre da și nu, despre cum iubirea ne scapă adeseori printre degete... Și erau cuminți, așa de ascultători unul cu celălalt, unul față de celălalt, aproape smeriți, că te întrebai prin ce reducere la absurd, prin ce nemiracol, ar fi putut interveni fisura, eroarea aceea care să facă dintr-un destin absolut caligrafic mâzgălitura perfectă?! – Domnilor, eu vă cunosc de o groază de timp, chiar vă cunosc! – se desfășura într-un subsidiar acaparant monologul Soniei...