La proxima revedere, puțin după prânz (căci Sonia făcuse, mai mult sau mai puțin premeditat, o mică grevă a foamei, nu se știe dacă din pură solidaritate cu perscărușii ăia hămesiți sau pentru că soarele îi indusese o hipnoză binefăcătoare și ea își prelungise sejurul pe plajă), el avea din nou s-o surprindă... nu prea plăcut. Îi deschisese cu o jovialitate cel puțin superlativă. Aproape alergase și o îmbrățișase ca după o despărțire îndelungată: Viața era frumoasă, de fapt irezistibilă! Ce naiba, nu murise nimeni, nici măcar nu strănutase cineva! Așa că așază-te cu nonșalanță maximă [nimănui nu-i va trece prin cap să te judece!] în fața vieții cu punga de floricele... și totul se va derula perfect fără ca tu să miști un deget! Ea se eschivase invocând o nevoie imperioasă de orice fel de apă decât de mare..., de gel din ălă cu floare de lotus în sticlă roz cu gât subțire... De cremă mentolată.. că, da, n-avea ea epiderma lui decolorată, dar tot piele se numea... – Poate ai stat prea mult în soare?! – își exprimase el la un moment dat un anume punct de vedere, minim simptom al ieșirii din „neutralitate”. Dar ea era plină de nisip, de urmele castelelor acelora. Un soi de tahicardie îi învinețea argintiul din piept. Era un act cu o singură scenă: aceea în care ea intră undeva pe o ușă și, mai mult sau mai puțin paradoxal, nimeni nu o regăsește în încăperea cu pricina. Regia celuilalt includea acte compuse din cel puțin 4-5 scene. De exemplu, acum – fără niciun simț al măsurii, nici al ridicolului –, o includea volens nolens, în timpul lui personalizat [asta însemna... iubirea?!], în dispoziția lui intensă de a diseca clipa, de a o prelungi hăăt depaaaarte de orice prezent mărginitor, chit că unica vrere a interlocutorului (obosit de moarte) era aceea de a suspenda totul, de a se face nevăzut, de a nu mai paria pe nicio prezență. În toată răceala-i marmoreeană lui i se revela cu o senzualitate aparte. Bronzul ei îl incita. Ochii ei străluceau fantastic, ochi de sălbăticiune încolțită, căreia nici prin cap nu-i trecea să capituleze. Pentru că Sonia se născuse cu Soarele, acomodat să inunde lumină și în măruntaiele hățișurilor celor mai întortocheate. Îl ținea acolo în floarea vișinie. Nu, n-o ardea. Nu, nici măcar n-o incomoda. Și-apoi își făcuse o artă din a-l obloji când pasionații de umbre aboleau miezul zilei, optând să ființeze în semiobscuritate. Sonia purta orange. Rostea cuvinte vocalice. În principiu, într-un final, orice vânător trebuia să renunțe – cel puțin pe moment – la a-și mai captura prada. Trupul său se acoperea de solzi și, cu aceeași alunecare insidioasă, își urma lumile – felul specific de materializare a frustrării. Când ploaia ei de lotuși desfereca toate coliviile, noaptea pescărușilor fără de mare se făcea nevăzută.