-1-

N-ai cum să știi amplitudinea zborului
dintr-o durată,
doar fâlfâirea de-o clipă a unor aripi
transparente ca visul,
nici n-ai crezut vreodată că poți iubi altfel decât simplu,
cum respiri,
nici că a trăi în simbioză cu frunza presupune altceva
decât inspirație și expirație.
Tandrețea din flori e doar tandrețea ta;
tristețea lor, revelarea tristeții tale;
polenul risipit, propria ta risipire
în respirații inegale.
Dacă spui că iubești, iubește,
atât cât îți permite zborul
dintr-o durată!
Dacă spui că ai aripi, zboară!
Ia-te la întrecere cu păsările
dintr-o durată!

Dar tu nu mă iubești,
trăiești într-o fâlfâire
de-o clipă.
Doar visul a rămas în zborul
dintr-o durată,
zbor a cărui amplitudine
n-ai cum să o știi.


-2-

Și totuși, am rămas în durată,
două stane de piatră în așteptarea modelării.
Mai întâi a venit vântul,
ne-a șoptit că n-are timp suficient pentru noi.
Apoi a venit gândul.
A rămas în expectativă câteva clipe,
apoi a plecat și el pe alte cărări.
Când s-a apropiat suflul esențial,
călăreț de elită pe-un val,
am căpătat suflu,
ne-am îmbrățișat derutați
de-atâta durată.
Piatra căpătase inimă,
suflul ne-a dat și suflet,
în care am întârziat îndeajuns,
sperând că vreun vânt blestemat
n-o să ni-l sufle.

Dar, cum și sufletele se despart,
știam că n-o să întârziem prea mult
în înalt.


-3-

Stăteam pe digul de pietre.
Tu nu erai nici măcar în proiectul unui vis.
Oricum, visam prea puțin.
Și, până la urmă, la ce bun
visu-n zadar?
Mă poleise soarele pe o parte,
suficient cât să mă-ntorc, să privesc marea.
Tu aveai să vii mai târziu,
ca o sirenă trăgând pe uscat
barca dorințelor.

Destinul ne scrisese să murim,
puțin câte puțin,
unul în altul.
De-aceea, nu mi-a rămas decât să iubesc
înaltul.