Moto: Ma va scuza cineva c-am fost?
De as avea genunchi ca Alpii, sa-mi cer
Iertare oamenilor si departarilor! (Emil Cioran)


Dragul meu Arthur,

Nu stiu unde vom fi atunci cand vei putea intelege talcul cuvintelor din ravasului meu, dar stiu ca intelegand vei deveni omul pe care il doresc: rotund, complet, intelept. Om adevarat.

As fi preferat sa iti comunic prin tacere. Adevarul pare mai accesibil tacerii; fie a celei dincoace de vorbire – intuitia, fie a tacerii dincolo de vorbire pe care am putea-o numi revelatie. Practica demonstreaza insa ca nu putem comunica nemijlocit. Iar singurul „vinovat” este inechivoc Dumnezeu care a hotarat ca ad initio sa fie Cuvantul, nu tacerea.

Iata-ma deci articuland fugitiv despre ceva ce va trebui sa deprinzi intr-o societate in care progresul este de natura tehnologica, nu morala: iertarea.

Ce este iertarea?
Este o scuza ceruta sau primita. Depinde de postura. Preferabil (si aici) e sa dai, decat sa primesti.
Iertarea se cere, nu se pretinde. Exceptiile intaresc intotdeauna regula.
Poti ierta oricui si niciodata pe tine. Si invers. Poti cere, ca Liiceanu, iertare copacului taiat, vanatului ucis si poti imbratisa calul biciut. Sau poti scrie Pe culmile disperarii, fara sa te ierti vreodata.
Deschizand ochii in lume vei observa si tu, a facut-o si Plesu, ca iertarea este un chip al bunei dispozitii. Si cum crestinul adevarat este bine dispus, iertarea face casa buna cu el.

Apropo, ideea ca Dumenzeu pretinde sa iertam fara a ne fi exprimata parerea de rau sau fara a ni se cere iertare este literatura de fictiune. Daca ar fi asa, „manopera” s-ar numi altfel. Parca Iisus Christos - liderul iertarii, spunea nefacand economie de conditionale:
*Luati seama la voi insiva! Daca fratele tau pacatuieste impotriva ta, mustra-l! Si daca-i pare rau, iarta-l!
** Si chiar daca pacatuieste impotriva ta de sapte ori pe zi, si de sapte ori pe zi se intoarce la tine si zice: „Imi pare rau!” - sa-l ierti. (Evanghelia dupa Luca 17,3-4)
Iertarea nu e trecere cu vederea.

Cine poate gusta iertarea? Ne aflam pe un taram plin de surprize (ca si in cazul eticului). Iata o perspectiva din Minima Moralia:

... el dovedeste ca nu numai tilharii se pot pierde, ci si apostolii si ca nu numai apostolii se pot mintui, ci si tilharii, ca alaturi de sfinti se pot inalta, uneori, prostituatele, iar alaturi de prostituate pot cadea sfintii. Iov e lovit in ciuda virtutilor sale si vamesii sint iertati, in ciuda pacatelor lor. Crima poate deveni un Damasc al intelepciunii si cumintenia — o demonica mediocritate. Nimic nu e definitiv pierdut si nimic nu e definitiv cistigat. (Andrei Plesu)

Originatorul crestinismului a avut dreptate: cel mai mult iubeste cel carui i s-a ierat mult. Pentru ca numai pentru el dragostea neconditionata este mai mult decat o lectie din curricullum-ul scolilor de teologie.

In fine, evita sa faci filosofie din subiectul de fata. Daca vreodata o vei face, te voi taxa parinteste cu o zicere preferata de Ludwig Wittgenstei: problemele filosofiei nu sunt decat cucuiele pe care le face gandirea ori de cate ori se izbeste de limitele limbajului. Ori filosofia se straduieste de cateva mii bune de ani sa invete musca cum sa iasa din borcanul de sticla in care este inchisa.

Inchei aici, dragul meu fiu, asigurandu-te de toata dragostea mea.

tata