Îmi pare că ne-am mai văzut cândva. Aveai mâinile aspre de dor, aveai cerul sub unghii și nu cereai nimic. De ce când ceri aduci de fapt cerul înăuntru?
De ce ruga este o gură de oxigen în sens invers focului? Apa spală și focul mistuie, iată botezul pruncului întors în lume! Cuvintele se opresc în aer, le văd rotunjindu-și muchiile și așteptând.
Este duminică iar. Gerul și-a înmuiat straiele în lumină și plânge zăpada rămasă pe trotuare.
Știi ce se întâmplă când versurile stau prea mult în tine? Ești una cu plânsul și zilele curg halucinant de repezi. Ești râu și nu curgi, ești ploaie și nu picuri, ești poetul care și-a izgonit muza și pictorul rămas fără pensule. Îndrăznești și înmoi degetul în culoare. Îndrăznești și rupi tăcerea. Te iubesc de parcă aș cânta deopotrivă lui Dumnezeu și oamenilor.
Halucinante creaturi, oamenii tăi, oameni din cer rostogolindu-se în lutul galben al înserării! Trupurile lor dor și întunericul le devine pat. Scoală-te, ia-ți patul tău și umblă! Umblă, îi spun sufletului meu, și el mă trage de mână prin hățișurile gândurilor. E plin de tine aici. Trebuie să ieși pentru a trage aer în piept și să vezi de departe ce a rămas în urmă. Nu e nimic înapoi. Totul merge înainte, și râul și ploaia și poetul, tânguindu-se. Așa este scris în veșnicie, să curgi printre pietre și să taci iubind. Ce este iubirea, dacă nu seva lucrurilor mlădiindu-se după Dumnezeu?
Îmi pari atât de cunoscut că te-aș putea iubi între versuri, cu mâna în dreptul inimii și să tac.