Dragostea nu este o noțiune care să suporte definiții sau explicații, ea are în spate o filosofie atât de complexă încât oricâte teorii ar naște, tot nu s-ar ajunge la deplinătatea descriptivă a acestui fenomen care nu funcționează după reguli precise. A încerca să stabilești o legitate în matricea căreia se încadrează dragostea înseamnă a nega însăși certitudinea că ea se clădește pe un șir nesfârșit de lecții reprezentând experiențe reușite, mai puțin reușite și chiar nereușite. Cu toate acestea, sau poate tocmai motivat de misterul care o învăluie, omul, eterna ei pradă, s-a simțit mereu dator să îi exploreze abisurile și să-i cerceteze limitele.
Dragostea a înălțat tot așa cum a și coborât, a mângâiat tot așa cum a și lovit, iar șirul extremelor între care a aruncat sufletele muritorilor ar putea continua fără ca la final să-i putem pătrunde înțelesul concret. Dar, dacă nu putem să elucidăm pârghiile prin care acționează, nu înseamnă că nu putem da vina pe ea pentru extrem de multe evenimente care ne-au guvernat și încă mai guvernează timpurile. Dragostea a fost făcută vinovată pentru războiul din Troia, căci dacă Paris nu se îndrăgostea de Elena, zice-se că nu s-ar fi ajuns la războiul troian. Dragostea a fost găsită vinovată pentru moartea lui Marc Antoniu, generalul și politicianul roman care, se spune că nu a mai suportat viața fără Cleopatra după ce aceasta s-a sinucis lăsându-se mușcată de vipere. Dragostea zguduitoare a adus în atenția generațiilor întregi perindate pe acest pământ șiraguri lungi de cupluri celebre. Penelopa nu l-ar fi așteptat pe Ulise ani întregi dacă nu l-ar fi iubit, Othello n-ar fi pedepsit-o pe Desdemona dacă n-ar fi fost orbit de dragostea pe care i-o purta, Romeo și Julietta nu s-ar fi sfârșit cu zile dacă nu ar fi căutat să rămână împreună pentru vecie. Dar câte opere literare fabuloase nu a dăruit dragostea cititorilor din toate timpurile? Ar fi scris Mircea Eliade ”Maitreyi” dacă Domnișoara Devi nu i-ar fi ieșit în cale să-i tulbure simțurile? Ar fi ajuns George Călinescu să scrie ”Enigma Otiliei” fără pustiitoarea relație dintre Felix și eroina al cărui nume îl însoțește de mister romanul? Sau ce muzică divină a inspirat dragostea! ”Carmen” l-a stârnit pe Biset să compună una dintre cele mai celebre opere închinate dragostei, ”Aida” lui Verdi, ”Tosca” și ”Madama Butterfly” cu care Puccini a strâns din șiroaie de lacrimi în oceane, sunt numai câteva dintre titlurile care îmi vin acum, pe scurt, în minte.
Dar dragostea nu a fost numai motiv de lacrimi. Chiar dacă balanța în operele literare, muzicale și plastice pare să se încline spre dezastru, bucuria și finalitatea fericită nu a lipsit din lucrările marilor artiști ai penelului, condeiului, notelor sau din anticamerele oamenilor politici. Dacă plecăm cu Veta și Chiriac, personajele lui Nenea Iancu Caragiale, îl mai amintim și pe Figaro,”Bărbierul din Sevilla” al lui Rossini, iată că am reușit să schimbăm și starea pe care dragostea o poate modifica după bunul său plac. Așa cum în basmele noastre tradiționale Făt-Frumos rămâne până la urmă cu Ileana Cosânzeana, istoria și cultura au servit multe exemple de finaluri fericite, așa încât să nu disperăm și să fim tentați să găsim o regulă în suferința din dragoste. Îi dăm însă dreptate lui Bogdan Petriceicu Hașdeu care susținea că ”dragostea e ca spinul: nu-l simți când intră, dar te doare când îl smulgi cu sila”. Cei care sunt atinși de dragoste găsesc în ei o nebănuită putere de transformare, o comoară de trăiri de la tandrețe la extaz, încât chiar dacă finalul nu rămâne fericit, cuprinsul poveștii de dragoste face toți bani, vorba aceea.
Cu certitudine avem nevoie să trăim dragostea mai mult decât să vorbim despre ea și să îi cercetăm legile pentru a o înțelege. Că se termină rău, că se termină mai puțin rău sau nu se termină, dragostea este un lucru simplu și profund, un fapt de viață și nu o iluzie, așa încât nu-mi rămâne decât să vă îndemn să vă iubiți mult și să trăiți dragostea dincolo de orice înțeles.
Mihaela Rașcu