Despre (false) culpe

Nu sunt eu de vină că nu poți tu ajunge la mine.

Despre intimitate

Intimitatea este un sanctuar în care nu se intră în gloată. Împărtășirea unuia cu celălalt se face ritualic, având adânc impregnat sentimentul-convingere al Unicității Întâmplării. Astfel petrecându-se lucrurile, nicio realitate exterioară nu-și va putea revendica vreodată un fief. Proprietari cu drepturi depline, Ea și El vor păși nestingheriți și invincibili în Nuntă.

Despre aberație

Nu poți pretinde că iubești pe cineva, când tu habar nu ai să distingi – drept Unică și Irepetabilă – persoana respectivă, fie și dintr-un grup de numai 2 entități. În acest context, persoana aceea nu are cum să reprezinte „marea ta slăbiciune”, ci, cel mult, un capriciu de moment, căruia inevitabil îi va lua locul un altul, odată experiența respectivă consumată. Experimentând hybris-ul, fără minima conștiință a culpei, nici a valorii, în scurt timp viața ta mică va deveni marea trambulină înspre nimic.

Nici să fii iubit nu poți pretinde când cu bună știință încalci codul elementar al iubirii, într-un desfrâu experiențial, ce se vrea nevinovată tentativă gnoseologică, cu multiple „motivații” organice.

Despre inconsistență

Inconsistență este atunci când, după avalanșa spectacolelor (tale), publicul / interlocutorul nu rămâne cu nimic. Poate, cel mult, cu o stare de confuzie, cu senzația aceea că de-abia de acum înainte urmează să se întâmple „ceva”.