Predilecția deosebită a verbului a mira de a se asocia cu subiecte nonanimate se poate explica, cel puțin într-o anumită măsură, și în relație cu reprezentarea superioară a acestuia în tipare impersonale care cer în mod fundamental un subiect nonanimat, „sintetizabil” în termenii a ceva. Ne referim concret la structura a fi de mirare (e de mirare că..., ar fi de mirare să...) care presupune de regulă un subiect nonanimat (propozițional): E de mirare că nu a venit niciunul / Ar fi de mirare să vină cineva / Nu ar fi de mirare să nu vină nimeni ș.a.m.d. În această ordine de idei, chiar și în eventuale enunțuri ca (?) E de mirare cine a făcut asta sau (?) Nu-i de mirare cine a venit azi, după toate probabilitățile, doar la prima vedere (mai exact la un nivel strict formal) avem a face cu o subiectivă marcată +animat, +personal: în realitate întrebarea care se formulează pentru a răspunde secvența definibilă sintactic drept subiectivă este ce? (cf. Ce nu-i de mirare?), iar nu cine? (cf. *Cine nu-i de mirare?). În ultimă instanță, de mirare este / nu este nu persoana în sine, ci un anume aspect / fapt / „detaliu” legat de aceasta. O structură similară nu se poate identifica în cazul verbului a uimi (*E de uimire că nu a venit niciunul), deși substantivul de proveniență infinitivală, uimire, face parte dintr-un fond lexical (vechi și) activ al românei actuale. În ceea ce privește un verb cum este a minuna, avem a face cu o situație particulară, în sensul că substantivul minunare este conotat azi „rar” (v., de ex., DOOM2 sau DEX 2009), prin urmare, din această perspectivă putându-se justifica absența din româna actuală a unei eventuale expresii impersonale de genul *a fi de minunare. Totuși, o structură impersonală de acest gen este consemnată în unele surse lexicografice ale românei, în componența acesteia fiind selectată însă o altă prepoziție, și anume prepoziția a; este vorba despre construcția arhaicizată a fi a minunare, echivalată, de pildă, în DLRLC prin „a fi de mirare” [Cf. „N-ar fi de altfel de mirare ca tot acest Zaharia Duhu să aibă o vină mai mare, la care a minunare este că încă nu s-au gîndit”, C. PETRESCU, R. DR. 169, ap. DLRLC]. De altfel, foarte probabil și tiparul impersonal (Nu) mă / ne / vă... miră că... este relativ mai bine reprezentat, prin comparație cu tipare similare cu a uimi și, mai ales, cu a minuna (cf. [Nu] mă uimește că..., [Nu] mă minunează că...

Bibliografie

Dicţionarul explicativ al limbii romane (ediţia a III-a, revăzută şi adăugită), Bucureşti, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic Gold, 2009 [DEX 2009].
Dicţionarul limbii române literare contemporane, Bucureşti, Colectiv, Editura Academiei Române, 1955–1957 [DLRLC].
Dicționarul ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române (coord. Ioana Vintilă-Rădulescu), Ediția a II-a revăzută și adăugită, București, Editura Univers enciclopedic, 2005 [DOOM2].
Teleoacă, Dana-Luminița, Verbele psihologice: similitudini vs. divergenţe în context romanic [‛A (se) mira’ în română, franceză şi spaniolă] (lucrare în curs de elaborare).