Dragă fantomă,

cu greu dau la o parte pâcla asta existențială și încerc să îmi amintesc… Abia începuse să amurgească timpul meu. Trenul de Constanța se pusese în mișcare… Și deodată, pe locul gol de lângă tine am apărut eu. Ce frumos, ce intens s-au jucat cu inimile noastre emoțiile! Tica, tac… tica, tac… Pulsau la unison, bătăile lor se făcuseră una cu ritmul roților ce, fără să știm, interpretau partitura fericirii. Eram harcea parcea! Surpriza întâlnirii ne scurtcircuitase trăirile, sudându-ne într-un monolit al iubirii. Și așa am rămas o vreme. Emoție pe malul mării, emoție pe nisip ori lângă lac, emoție în glasul ce mă recita, emoție atât de minunată a îmbrățișării … Emoție, emoție! Acum, emoții puse la păstrare într-o carte. Consolatoare dovadă a acelui sacru păcat?
Poate de aceea, rămășița asta de mine a mai apelat, din nou, la mirajul surprizei. Ca la o ultimă speranță… Voiam să uit că mai presus de noi era destinul. Voiam să uit blestemul acelei nopți în care mi-am dorit să îl împușc pe zeu. Singur și vinovat, răstignit pe nisipul de la Neptun, te-am apelat, zilnic, de dimineață până seara la telefonul știut. Plină era plaja de ninfe. Dar eu nu visam decât să le slobozesc și să mă las călărit de cele două iepe năzdrăvane de sub feceoreasca-ți iie. Ultravioletele, înciudate de interesul meu exclusiv, zadarnic își etalau indecent toplesul, înroșindu-se de invidie. Am reușit să agasez până și pescărușii cu insistența mea. Ce mult mi-am dorit ca robotul să aibă vocea ta… Dar nu a fost să fie! Hotelul Turist, camera 150, trebuia să fie locul unde să se împlinească nevoia regăsirii. Credeam că, într-adevăr, creierul e cel mai performant organ sexual. Și în fiecare noapte, în patul gol de lângă mine am tot încercat să fac dragoste cu tine. Era, însă, atâta beznă în capul meu că nu am reușit nici măcar un orgasm intelectual. Mintea mi se încăpățâna să exerseze telepatia. Cine știe, poate că totuși… Dar n-a fost să fie. Tu vibrai pe o altă frecvență! A îngerilor?
Eu, același sedus de vraja mării! Ce nemilos concurează, astăzi, himeric mirajul tău ! Sperând măcar la o minune, în ultima zi, picioarele m-au purtat, inconștient, către portul nostru. Un odiseu vrăjit ce-și ispășa blestemul de-a încerca să-și facă din orice circe penelopă. Cochetele iahturi m-au recunoscut, îmi fluturau complice din pânze. Speram că, la fel ca atunci, a bun venit, dar fluturarea aducea mai mult cu un adio. M-am așezat, poate, la aceeași masă unde am fumat o altă țigară și am băut o altă bere. Memoria, însă, căuta fantoma aceluiași chip… Când se întâmpla asta? Să fi fost săptămâna trecută? Ori cea anterioară? Să fi fost doar o simpă fantezie? Mai contează? Din păcate… iarăși, n-a fost să fie! Nu mai cred în telefoane, nici în telepatie și nici în minuni. Singur, obosit de căutare și tot mai aproape de asfințit… De ce n-oi fi învățat eu să-mi citesc în palmă predestinarea? Ce nebunie, dragă fantomă nu-mi mai rămâne decât, vorba cântecului acela, să cred în mine, să cred în tine, să cred în noi!? Cei care-am fost…

P.S. Pierdut destinatarul. Mi-l declar Destin într-o altă viață!