Creier-arlechin
tras în nenumărate direcții
de nenumărate, imperceptibile fire:

surâzători,
sânii fostelor mele mame mă așteaptă
pe butucul călăului,

teii de iunie încep să tușească
scuipă sânge
mânjesc această fereastră,

respirație înnodată,
ieșire din caracter

se doarme cu carnețelul și cu pixul la cap
se scrie la lumina telefonului
nu se așteaptă un vers din altul
(fericirea antipoemelor)

se amputează testiculele rătăciților

se cade în absența acestei lumi
se cade în absența luminii
revenire în telefon

se caută prin memorie trupul plinuț al lui Paracelsus
se spală pe dinți câinii pustii
și fantele inocentelor
se caută și se penetrează Esența lucrurilor
se sodomizează, cu infinite precauțiuni
apoi se tace în limba ignoranților.

”Sex transversal, cu rol de viaduct,
ducem cu noi picături uriașe de mercur
care dacă s-ar uni într-o mare
ar reflecta Splendida Irelevanță
a sacrificiului cristic
și Uluitoarea Capacitate Absorbantă
a sacrificiului eminescian.
- Poate că el, mai mult ca Isus,
a absorbit ca un tampon ”păcatele” noastre
prin efortul neomenesc pe care l-a făcut
nu de a ne ierta
ci de a ne înțelege”,
pare a spune sintetizatorul vocii lui Steven Hawking.

Curcani plutind pe mări de petrol
Curcani tresărind de frigul petrolului
creier-păpușă, smucit în toate direcțiile
cu acea perseverență și determinare
cu care un bisturiu ar încerca să prelungească la infinit
fanta creatoare a inocentei.

Ambiguități,
paleative,
cercei,

și reflexia lunii în apa neagră a fluviului
așteptând cu încordare
căderea de pe pod a tramvaiului,

biciclist

care niciodată, cu viteza lui fericită,
la o curbă fără vizibilitate
nu s-a întins pe capota mașinii avide frânând în trombă

picăturile de rouă ale Tristeții Universale.

Se scrie în inima nopții
la lumina telefonului
când urletul motocicletei rebele
anunță din nou Apocalipsa.
Singura diferență acum, în pragul senectuții,
este că nu mai trebuie să-ți tragi pătura peste cap.
Părinți nu mai sunt.
(Tu ești părintele).

Poet în ruptul capului
biciuind șerpi înhămați
la săniile iubirii.
(Tu ești biciul).

Vinovat că nu i-am putut oferi iubitei mele o lume mai bună
trăim și dormim amândoi cu capul plecat
în asta.
Capete de om
cutii umplute cu lacrimi
căzute pe pernă.

Focul vieții
e ca atunci când simți arsura spermei pe limbă.
Ceva fără finalitate

încearcă să-mi inverseze poziția tâmplelor.
Puterea de a ieși în stradă s-a topit.
Stau și aștept.
Pândesc idei
le prind uneori din zbor
ca un cameleon.
Nu mai am culori.
Particip la un fel de Olimpiadă a Tristeții în Oglindă.

Cei 18 pitici, înhămați cu funii,
caută să dea o direcție minților mele.
Murmură pentru sine
cântece patriotice într-o limbă dispărută.

O tu, geantă de piele Gucci
umplută cu parmezan ras
din care mâna inelată a profesoarei mele de muzică
Melania
împrăștie pe câmp hrana noilor generații de viermi neadormiți,
tu, care îmi deviezi în această noapte neobositul gând Epsilon
care încearcă în toate nopțile să mă tragă în abis,
eu sunt absolventul Magna Cum Laude
al Facultății Ventuzelor,
și-ți mulțumesc.
Apariția ta acum, când aș putea adormi,
mă ajută să văd mai bine
macaralele din interiorul moleculelor...