E din ce în ce mai greu să îmi controlez varietatea de sentimente ce mă încearcă.
Câteodată mă gândesc cum arată finalul, când de fapt nu cunosc nici începutul. Aş avea îndoieli însăşi asupra a tot ce am trăit dacă nu s-ar vedea pe mine şi bucuria şi durerea fiecărei clipe. În mintea mea bolnavă se derulează acum doar frânturi, momente şi desigur şi toată intensitatea trăirii lor, ba chiar înzecit exagerată.
Începutul?
Ce ar povesti tăcerea dintre noi în acest moment?
Ştiu că totul se rezumă la a aduna momente, dar de ce nu mă mai mulţumesc cu momente? Cum se poate termina o iubire care se pretindea dincolo de realitatea prezentă? Unde se termină când nici măcar nu ştim unde a început?
Începutul meu ca om, ca femeie, ca mamă a venit ca o ploaie proaspătă de mai. Nimic anterior acestei experienţe nu mai are nici amintire, nici intensitate, nici conţinut. Teoretic înaintea începutului nu ar trebui să fie nimic. La mine însă începutul este precedat de un imens gol, de o multitudine de lipsuri şi neîncrederi ce s-au pansat sub căldura mâinilor tale reci ca o apa de izvor în plină primăvară. Începutul meu se deschide în ochii tăi blânzi, uneori de un negru de nepătruns, câteodată limpezi şi plini de strălucire şi de cele mai multe ori trişti şi îngreunaţi de suferinţe. Începutul meu a prins aripi prin zâmbetul tău care înmugureşte flori de speranţă în gerul oricărei dureri.
Începutul meu eşti tu...
Sunt conștientă că nimic nu se termină şi că nu ar avea cum să fie totul aşa simplu, deşi mă lovesc de atâtea lucruri efemere, dar încă nu am găsit forţa necesară să mă pot detaşa de această suferinţă nemărginită ca să îmi pot limpezi mintea. Cu mintea blocată devin de nerecunoscut.
Sau poate pur şi simplu sunt în pragul nebuniei şi de fapt doar complic nişte lucruri banale.
În fiecare clipă, cu cât mă străduiesc mai mult să mă integrez în standardele acestei societăţi, sunt mai convinsă că lumea aceasta nu este pentru mine, nu mă simt confortabil între atâtea ipocrizii, nu mă defineşte aceasta superficialitate. Mi-aş dori foarte mult, să pot spune, că am contribuit la ceva semnificativ, pentru a îndrepta către lumină, negura pe care am creat-o în jurul nostru. Dar uneori este pur şi simplu foarte dificil să tratez totul zâmbind şi spunându-mi că totul va fi bine.
Şi uite așa cu fiecare zi mai pierd câte o bucată de suflet, făcându-mi rău singură, atribuindu-mi toate suferinţele celor dragi, celor apropiaţi, ale celor ce mă înconjoară. În acelaşi timp rănesc prea multe persoane, care ma rănesc la rândul lor. Ce uşor am transformat viaţa într-un bumerang.
Ce bine ar fi ca acest circuit fără sfârşit să aducă zâmbete, bucurii în locul derutei.