agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ poți să-mi intri în inimă, nu vei citi aceeași carte
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2020-12-31 | |
Anul ăsta am murit –
și nu a fost o moarte subită, o întâmplare accidentală așa cum îmi spune astrograma, nu, ci o moarte lentă, nici măcar dureroasă, dar grea și apăsătoare în prezența ei constantă. A început undeva acum două toamne, zilele erau calde încă și primul gând m-a prins în mijlocul unui dans macabru – doar o idee, o amintire ca o pânză fină peste ochi. A fost suficient. Ziua următoare l-am simțit în inimă, ca o fluturare de aripi în spațiul larg săpat de bătăile pe care le săream. Acolo și-a găsit loc să prindă viață și putere iar eu l-am hrănit și ocrotit la sânul meu ca pe un copil blestemat și a tot crescut, prin zilele tot mai scurte și mai reci de final de an. Nu am ghicit. De unde era să știu ce avea să vină? * Simți? Am întrebat sub lumina slabă de bec din baie, față-n față cu reflexia mea goală din oglindă. Ce ciudat să arăți la fel și totuși să nu mai fii aceeași! Erau primele zile de ianuarie și am crezut că e probabil din cauza lui 32. Întunericul care a început să crească în mine din toamnă și-a făcut loc din inimă pe țesuturi, străpungând miocardul și coastele până mi s-a instalat în piept, pe partea stângă, acolo unde au înforit primele sărutări. M-am gândit că au crescut unul din altul – doi copii siamezi, unul din carne, altul din gând, negri și muți ca două semne rele. Mi-am spus că eu am dat naștere păcatului iar păcatul a născut pedeapsa. Că așa începi să mori, din întâmplare, cu sufletul plin de regret, disperare si vină și cu lucruri de nerostit ascunse în tine. Cum puteam să bănuiesc? Și totuși arătam la fel – ce ciudat! Camerele erau aceleași și trebuia doar să pun capul pe pernă. Nu știam că-mi dormisem demult ultimul somn liniștit. Pe măsură ce corpu-mi nu mai era al meu am simțit cum mă desprind și de suflet și cum se mișcă piesele în mine până când doar chipul putea sa mai spună că sunt eu într-adevăr. Sau nu mai eram? * Am crezut că moartea vine doar o dată în viață și te ia cu ea în totalitate dar întunericul care-mi creștea în suflet și în carne nu mă lăsa să plec, ca și cum eram prizonieră în zilele egale, fără număr și fără inflexiuni. Atunci am învățat că moartea începe cu o lungă așteptare, nopți în care somnul nu te alină și nu te odihnește, cu vise zbuciumate, identice și zile care nu te iartă de păcate. Moartea începe cu neputința de a vorbi și cu temnița speranței, cu o durere care nu te doare dar pe care o simți lipită de oase și țesuturi, o constantă surdă care-ți seacă aerul din plămâni și sângele din inimă. Moartea începe cu tot ce ții ascuns în tine și cu mâna pe care nu o poți întinde, cu amintirea zilelor de demult și ce ar fi fost, cu imposibilitatea de a vedea în față, cu o frică neiertătoare, atât de profundă, până în măduva oaselor – „orice-ar fi, nu ești singură” – și suntem toți atât de singuri în viețile care ne sunt date. Moartea începe cu un gând, mi-am spus. Moartea începe cu un gând. Anul ăsta am murit – cu fiecare noapte în care am simțit, pe jumătate adormită, nodul din suflet și cel din piept, cu fiecare apus care-mi răpea încă o zi și fiecare dimineață care nu aducea nimic. Cu fiecare reflexie în oglindă tânără și frumoasă – „suntem cu tine” – atât de multă distanță între noi și cerurile sub care visăm, atât de departe, aproape ca o fantomă, cu fiecare amintire și uitare cu fiecare tăcere și fiecare cuvânt cu toate viețile care puteau să fie și inima mea împărțită între ele. Cu neputința de a mă desprinde, de a spune, ca o spovedanie, cu zbuciumul continuu frica și dorința mistuitoare, regretul, vina, întunericul din mine, tot ce am uitat și mi-am amintit, tot ce am ascuns, tot ce am ținut secret, parte din mine, eu. Nodul din piept, durerea surdă, groaza când îmi priveam părul lung, frumusețea chipului pe care n-o să-l mai recunosc desfigurat de suferință – așa de tânără – corpul alb măcelărit, sufletul de neîmpăcat, dorul și lipsa și tot ce nu poți avea tot ce nu poți atinge tot ce nu ar trebui să-ți dorești. Lumea ta, viața ta, visele pe care le-ai visat – „ești fericită?” – drumurile care se bifurcă, momentul când ai făcut la dreapta și nu la stânga, alegerile și hazardul care-mi creștea negru în piept. Cui puteam să-i spun? Cine ar fi auzit și citit în ochii mei că nu mai eram eu și tot ce puteam să fac era să mă gândesc la cum am fost și cum o să rămân doar abur, plutind în nimic. Că aș fi vrut să-mi plantez mâinile cu care am atins, ochii cu care am privit, buzele cu care am sărutat, inima și corpul cu care am iubit și toate gândurile pe care le-am născut din mine, să crească și să facă flori, să fiu culeasă și amintită, să fie secretul meu și să rămân ca atunci – mai bine o fantomă decât o umbră. Nimeni nu trebuia să știe. Așa începi să mori, mi-am spus – cu amintirea ta în brațe, de mână cu viața pe care n-ai trăit-o. Începi să mori când sufletul nu mai e cu totul la un loc, când cu o parte vrei să rămâi și cu alta să pleci, când cu o parte ești aici și cu alta lipsești. Cine ar fi crezut? Cine ar fi înțeles? Așa începi să mori, când îți ții inima ferecată și când te ascunzi printre rânduri – să fii ascultată, să fii găsită acolo. Așa începi să mori, când știi că ce crește în tine trebuie să moară și tu cu el. Anul ăsta am murit – ori de câte ori mi-am privit pieptul mic și l-am simțit bolnav și ori de câte ori am căutat în el urma fetei de demult iar inima mi s-a strâns sub un dor pe care-l uitasem, o dorință și o tristețe imensă, o singurătate a ființei care dispare și sub umbra unei vieți care nu a fost. Anul ăsta am murit – fără lacrimi, la început de iarnă, mi-am aruncat pământ peste ochi și m-am îngropat în mine așa cum am făcut și într-o altă viață. Am lăsat întunericul să doarmă fără să-l mai privesc în ochi, fără să-l mai caut, fără să-l mai ating, l-am închis în mine, la loc, și păstrez tăcerea. „Nu e nimic” – și-atunci de ce am murit? „Nu simți nimic” – și-atunci de ce am murit? Anul ăsta am murit – dar sunt tot aici și-aștept cu secretul meu negru amorțit în piept. Îl aud, îl văd și-l simt dar nu-i vorbesc. Las timpul să ne acopere și să ne ducă mai departe acolo unde pământul ne așteaptă pașii iar cuvintele s-au rostit deja. Aștept, cu sufletul pe jumătate, mută, aștept ca pentru totdeauna să-mi ridic oasele din pământ întreagă. Anul ăsta am murit. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate