Tocmai îți scriam un mesaj când anunțul șoc m-a blocat.(24 martie 2020) Vecinul fratelui meu, Mihai Codrea mi-a transmis condoleanțe.
-Pentru ce, am întrebat.
-Îmi pare nespus de rău, a continuat el, fratele dumneavoastră, prietenul meu cel mai bun, a decedat acum un sfert de oră! Am tras aer adânc în piept. N-am plâns, n-am țipat, am anunțat-o în șoaptă pe soția mea.
-Ce trist, a spus ea. O lume se prăbușea, dispărea odată cu el. Lumea mea interioară. Fusese reazemul meu, speranța, stânca pe care o știam neclintită, la bine, la rău, cel cu care dialogam, mai ales când mă cuprindea disperarea. Ultima vizită i-o făcusem pe la sfârșitul lunii februarie, îi adusesem cele două cărți ale mele, “Ochi de jar” și “Cronica unei mari iubiri”.
-Dă-le unui critic literar, unui prieten de-al tău, poate scrie ceva despre ele.
-Năică, o să dureze trei, poate patru luni, până o să apară ceva! Până atunci ai mare grijă, niciun cuvânt pe teme politice, suntem monitorizați mai rău ca înainte de 89! Am râs.
-Eu sunt prea puțin important ca să mă ia cineva în seamă. Și totuși, am adăugat eu, chiar pe site--ul poezie. punct. ro am texte cenzurate, refuzate pentru corectură, “Tainica mea iubire”, “Eu pe cine votez” și…
-Așadar ne-am înțeles, îmi fac griji pentru tine, nimic despre politică!
După o săptămână m-a sunat fratele meu.
-Năică, am trăit o revelație, ești un mare scriitor, e mult mai greu să scrii proză scurtă decât romane!
-Mulțumesc frumos, i-am răspuns.
-Eu îți mulțumesc, mi-ai oferit prilejul să te descoper într-o altă ipostază. Mi-am zis în sinea mea: “probabil nu va da cărțile mele niciunui prieten, niciunui critic, ori redactor pentru a le comenta, mi-a spus el însuși câteva cuvinte frumoase, nu l-a costat nimic, așa că...” Fratelui meu i-a plăcut întotdeauna să vorbească în hiperbole. A continuat să-mi explice, ineditul, frumusețea prozelor mele. Nu am luat în seamă vorbele lui, am continuat în ritmul meu obișnuit, căteva ore pe zi în câmp la întins sârme, schimbat șpalieii rupți, alimentat albinele cu apă în două cauciucuri tăiate, privit minute în șir circulația la urdinișuri, adunat iarba pentru găini, urmărit comportamentul celor patru cocoși unde ierahia este foarte bine păstrată. Conducătorul merge țanțoș cu turma după el pentru scăldatul în cenușă sau pentru scurmatul în grădină. De pe margine, la oarecare distanță, ceilalți trei privesc hulpavi găinile. Când, câte una se rătăcește sau rămâne stingheră, toți trei se reped s-o calce, primul care apucă este lovit cu aripile de ceilați doi iar din fundul grădinii apare și conducătorul care îl aleargă pe câte unul de chirăie, parcă l-a atacat uliul. Ca să n-o mai lungesc, preocupările amintite mai sus, reprezintă pentru mine o joacă, o evadare din realitatea cruntă care ne înconjoară. Surprinzător și în lumea plantelor am întâlnit o situație specială. Se spune și se cunoaște proverbul: “capul plecat sabia nu-l taie”! Dar, cel care se comportă toată viața ca o slugă, nu e mare brânză de capul lui. Eu am stat semeț în fața vremurilor, am învățat asta de la vița de vie! Dacă o lași să se dezvolte pe orizontală, aplecată, toate bolile o copleșesc, în special mana, și toamna nu ai ce să culegi. Așa că o dirijez pe verticală, bag lăstarii printre sârme, cât apuc! Discutam și prostii d-astea cu fratele meu. În seara aceea voiam să comentez cu el un text care îmi plăcuse, al doamnei Daniela Goea. N-am mai fost în stare. În miez de noapte nu mă lua somnul. Am spus de vreo trei ori tatăl nostru și probabil am adormit. Am visat frumos, o doamnă cu un chip suav mă alinta. Nu era soția, fiica, sora sau mama. Era o doamnă c-o infinită compasiune pentru mine. Dimineața soția m-a întrebat cum mă simt. Am visat frumos, o doamnă, nu știu cine era, îmi alina durerea.
Apoi m-a sunat sora mea. Ea plângea, eu plângeam, nu am putut să comunicăm. Mi l-a dat la telefon pe Horia, fiul ei. Am reușit, printre sughițuri să-i spun: “Când s-or liniști lucrurile ne-om strânge cu toții să ne luăm rămas bun de la el.” Pentrucă eram în plină pandemie, fusese decretată starea de urgență, ne era frică să ne mai întâlnim, să ne dăm mâna, să ne îmbrățișăm. Pe fratele meu, scriitorul Mihail Diaconescu, l-au însoțit pe ultimul drum Corina, soția, Ioana o nepoată, doi preoți, dascălul și trei gropari. Au trecut zilele, săptămânile, lunile. Când m-am liniștit am început să rememorez întâmplările cu el, de ce reprezentase pentru mine reazemul, stânca, speranța.
Singurele poezii pe care le-am învățat vreodată și pe care le știu și acum sunt “Scrisoarea a treia” de Mihai Eminescu și “Lordul John” de George Coșbuc. Se străduise fratele meu să le îvăț ca să le spun la serbarea cu Moș Gerilă, eram în clasa întâi. Am început cu aplomb, “De din vale de Rovine, Grăim Doamnă către tine…” Doamna Margareta Constantinescu, învățătoarea, era în primul rând în sala Căminului Cultural din Vulturești, Argeș. Probabil de frică, (asta am înțeles mult mai târziu) a început să dea din mâini, să țipe, să tremure…S-a ridicat în picioare și s-a apropiat de scenă.
-Cine te-a învățat așa ceva, dă-te jos, imediat…Scandal, rumoare, am coborât ca în vis, am fost singurul copil care, atunci, la serbare, n-a primit biscuiți, covrigi și napolitane. Stam chircit în ultimul rând din sala Căminului Cultural și mă consideram cel mai rău copil din lume. Acasă, fratele meu îmi povestea basmul “Prâslea cel voinic și merele de aur”...
Au trecut zilele, lunile, anii, trebuia să merg la liceu…
Pe fratele meu, Tudor Vianu vrusese să-l oprească la catedră, asistent, dar avea un dosar prost, tata era chiabur, așa că a ales să fie profesor la liceul “Ștefan O. Iosif” din Rupea, între Brașov și Sighișoara. Poate ăsta a fost norocul meu. Mihai ne-a luat pe mine și pe soru-mea Tatiana să ne întrețină. Mie mi se părea normal acest fapt, era fratele nostru mai mare și era dator să aibă grija noastră. El mi-a cumpărat uniforma de elev în clasa a VIII-a, primul palton, primii pantofi. M-a trimis într-o zi , toamna, să cumpăr cartofi, ceapă, varză, morcovi. La tarabe se vindeau și prune. Atunci, de altfel ca și azi, îmi plăceau foarte mult fructele. După ce am cumpărat ce mi se spusese nu mi-a rămas niciun ban! Mă învârteam pe lângă grămezile de prune, râmneam, nu îndrăzneam să cer. O bătrânică, vîzând că mă tot întorc la taraba ei o fi înțeles dorința mea și mi-a dat câteva prune. I-am mulțumit frumos! Abia atunci am înțeles că fratele meu făcea un sacrificiu să ne crească. Dacă n-am fi fost în grija lui ar fi mâncat câte prune vroia! În liceu reprezentanții unei școli militare au vrut să mă transfer la ei. Mai târziu, chiar cei din securitate au vrut să mă recruteze, dar el mi-a spus: “nu ești bun pentru așa ceva”! La terminarea facultății mi-a aranjat să mă angajez la “Uzina de autoturisme Colibași”, era doar la 12 km. de casa noastră din Vulturești. Cei de la ITB, RATB azi, m-au tentat cu o garsonieră în București și am uitat de promisiunea făcută părinților. Fratele meu înființase revista de cultură “Argeș”, era redactorul șef al revistei, avea notorietate pe plan local, avea o anumită trecere în fața organelor de putere. “Năică, mi-a zis el, dacă tot ai renunțat la postul de la Colibași pentru unul din București, fă cercetare, dă-ți doctoratul!” După vreo șase ani de inginerie mi s-a propus simultan, fie un post de director la Liceul Energetic, fie un post de director la “Muzeul Tehnic Dimitrie Leonida”. Tot cu el m-am consultat. “Năică, licee sunt sute, mii, Muzeul Tehnic e unul singur!” Ca expert în patrimoniul tethnic național am avut de înfruntat mafia care înstrăina orice. Și înainte de 89 și după. Ca să mă “potolesc”!? mi s-a făcut un proces, civil și penal, lung, devastator pentru pshihic, vezi textul publicat, “Cine sunt”! Și de data asta mi-a fost alături, a mers cu mine la un general și i-am expus problema. “Ai primit vreo atenție, un cadou, ceva? m-a întrebat el. “Niciodată! În afară de un măr, o banană, o bomboană la ziua unor colegi, altceva nu am luat”. “E bine, o să ai puțin de tras dar până la urmă or să te lase în pace!” Ca supapă a neîmplinirilor, frustrărilor, scriam, mai bine, mai rău, mergeam la el să-mi spună o părere. “Lasă scrisul în seama filologilor, tu ocupă-te de inginerie. Acolo strălucești!” Enervat îl luam la rost: “de ce nu protestezi și tu ca Mircea Dinescu, ca Brucan, ca…” “Singura formă reală de rezistență este prin cultură, eu scriu romane istorice și pun în gura personajelor, vorbe alese, frumoase, îmbrăcate în mănușă de catifea, valabile oricând. Fiind personaje istorice nu pot fi acuzat de atitudine subversivă, relația dintre putere și artist este totdeauna pe muchie de cuțit, în toate timpurile, adică și azi.”
P.S.
La moartea fratelui meu au scris cu multă simțire Ilie Bădescu și Nicolae Băciuț. În timpul vieții Mihail Diaconescu a publicat 30 de cărți, a condus revista de cultură “Argeș” în două etape, a fost premiat de Academia Română, a fost tradus în germană, franceză, rusă, italiană.