Decembrie nu-i pentru scris poezii
mă gândeam traversând intersecțiile înghețate de pe Ștefan cel Mare
și cu toate astea trebuie să închid anul
două mii douăzeci și unu
cu trei sute șaizeci și cinci de zile
din care am luat lecții cât pentru o viață.

*

I. Despre vârsta înțelepciunii

Am auzit că 33 este vârsta înțelepciunii
vârsta la care a murit Iisus
îmbrăcată în rochia galbenă cusută cu mâna mea
dansând în lumina dimineții de duminică
m-am gândit la iertare
și cum cine nu știe să ierte nu poate fi înțelept
iar eu iert foarte încet
sau uneori nu iert deloc.
(încă nu sunt înțeleaptă)

*

II. Despre formațiunile hipoecogen-transonice

Stângul a fost mereu mai frumos, mai plin
semăna mai mult cu al unei femei
de ce nu putea fi și dreptul la fel
stângul a fost primul sărutat
iar în carnea lui suplă a crescut coșmaruri
probabil o formațiunehipoecogentransonică
poți să-ți păstrezi stângul
și părul
și frumusețea –
și acum mi se întoarce stomacul pe dos la orice atingere
stângul e tot un străin la care mă uit cu frică.

*

III. Despre sincronicitate

Am sincronizat ceasurile și calendarele
aproape la zi
aproape la bătaie de inimă
am urmat pașii
orele egale
distanța dintre două puncte
ochii peștelui
burta lui întoarsă într-un bol de la Ikea
visele de noapte
și toate semnele de pe drum.
Nici eu nu cred în coincidențe
și n-am crezut niciodată.

*

IV. Despre amintiri

Oamenii se fac dor
scria sub o reclamă la McDonald’s de pe Victoriei
și iau cu ei o parte din noi.
Aici am stat împreună, mai știi?
Aici am râs, aici ne-am desfăcut inimile
aici am băut vinul ăla prost și-am fumat până la 5 dimineața
în camerele alea uitate
îmi pare incredibil că am existat în același timp
îmi sună mai mult a poveste
genul dramă, de la 15+
mini serie pe Netfilx.

„Când vorbesc cu tine devin foarte nostalgic.
Stăteam aseară în pat
ascultam black metal
și mă gândeam la B.
n-am mai fost pe-acolo de câțiva ani.”

Prieten vechi,
nici eu nu mai știu cum miros bulevardele
și locurile care ne-au adăpostit tinerețea
dar toate se fac dor și nu poți decât să le privești cum trec
ca trenurile prin gară.

*

V. Despre clovni și saltimbanci

Odată la câțiva ani, toamna,
când străzile se colorează în galben la apus
și aerul începe să miroasă a frunze
circul se oprește în oraș.
Mie nu mi-a plăcut niciodată spectacolul de saltimbanci
și clovnii mi s-au părut jenanți
dar am făcut ceva ce n-am mai făcut de mult
și absolut contrar firii mele
atrasă de lumini și muzica nostalgică
mi-am pus hainele colorate, mi-am făcut părul vâlvoi,
gura până la urechi
trucurile pregătite în mâneci
și m-am dat peste cap de câteva ori
am făcut tumbe, piruete
tot felul de caraghioslâcuri care-mi imaginez că au fost foarte amuzante
un spectacol pe cinste
am continuat să mă învârt în cercuri
chiar și când mi se făcea rău de la vertij
un clovn get-beget, cu normă întreagă
până la final de sezon.
Merit cu siguranță o rundă de aplauze.

*

VI. Despre belșug

Dacă ai din plin și totuși nu iei nimic
înseamnă că de fapt nu ai deloc
împarți doar aceeași lipsă în bucăți mici-mici
pesmeți tari pe care-i poți mesteca mai ușor –
încă te mai țin dinții.

*

VII. Despre daruri

Îmi țin darurile cu mine și-au fost numeroase
am primit cam tot ce-am cerut, ca un copil ascultător
însă preferatele mele sunt cele care-au venit pe nesimțite
deci o să-i zic mersi tatei că n-a vrut să dea bani pe avort
și-o să-i zic mersi mamei că m-a purtat
și lui D. că s-a înecat în locul meu
și îngerilor mei care sigur s-au săturat de mine, dar nu m-au lăsat
când mă îmbătam cu străini noaptea pe clădirile părăsite de pe Victoriei
și obrazului întors într-o dimineață de august
și anilor de frică pe care mi-i amintesc ca prin ceață
mersi
mersi
mi-ați dat daruri neprețuite.

*

VIII. Despre oamenii normali

Trebuia să ne vedem la o cafenea
după ce anii ne-ar fi dus în locuri ciudate
aș fi purtat negru, ca de obicei,
părul pe spate
și urma să-ți spun că ești un prost.
Așa-mi imaginam atunci
că într-un fel sau altul
viața nu ne-ar fi lăsat să ne pierdem urmele
și într-un fel sau altul
ar fi știut ceva ce noi nu știm
un lucru întortocheat pe care aveam să-l descâlcim în final
tu la un capăt, eu la altul
până ajungeam la mijloc.
Acum mă întreb oare unde a trecut tot timpul ăsta?

*

IX. Despre așteptare

Pe culoarele cu linoleum albastru
sau în camerele familiare
minutele erau gigantice
doar că unele miroseau a dezinfectant
iar altele ca anotimpurile care se schimbă.
Sub greutatea lor inima era doar o pasăre fără cântec.
Am privit frumusețea tristă a străzilor din iarnă și până în iarnă din nou
așteptând un semn, o revelație găsită prin ganguri
până ce zilele s-au împuținat și-au tăcut
și odată cu ele și întrebările.

*

X. Despre abisul de ketamină

Ploua mărunt în București
am ieșit până la restaurantul vietnamez
era luni și m-am simțit ca într-o altă dimineață de demult
când, mergând pe lângă blocurile de pe linia lui 44,
eram ca un animal care se trezește din cea mai lungă amorțeală.
Eu nu iau droguri
(nici măcar iarbă)
nu mai fumez de 12 ani
rareori mă mai amețesc de la băutură
îmi rămân ca vicii doar cafeaua (ocazional) și sexul
dar era o piesă care-mi plăcea demult
numită după o stare indusă de o supradoză de ketamină
adică ceva asemănător fundului de fântână din Murakami
unde ești pe altă lume, paralizat, cu halucinații
mă simțeam post catatonic, la fel ca atunci,
de parcă am fost pentru cine știe cât timp într-un loc gol, trădată de simțuri
și-acum am urcat iar la suprafață.

*

XI. Despre dragoste

E un sentiment ciudat să te crezi de neiubit.
M-am născut cu o jumătate de inimă strâmbă,
îmi spuneam când eram mai tânără,
prea întortocheată, prea închisă
o formă abstractă care se varsă pe la margini
un lucru defect care nu merită efortul
nu sunt destul
nu am ce trebuie
am crescut cu gândul ăsta și a devenit casa mea
până când am înțeles că nu a fost vorba despre mine
ci despre viețile care nu mi-au fost date.
Mi-a luat mult să-mi dau seama
că dragostea e ce dai când nu poți primi nimic în schimb
și că nu poți fii prea mult sau prea puțin pentru cine ești totul.

*

XII. Despre fericire

Sextilul Marte-Pluto amplifică încrederea în forțele proprii
scrie azi în horoscop la zodia mea
putere de a doborî toate piedicile și obstacolele
nu știu ce-au a face planetele cu viețile noastre fragile
dar până la urmă mă pot gândi la lucruri mai ridicole de-atât.
Tot așa cum am crede în astre, sfinți și farmece
credem și unii în alții –
nu-i și asta o mână de cărți pe care ne pariem viața?
Cu toții greșim și cu toții ne învârtim în cercuri
dar uneori cercurile astea devin atât de mari încât par linii drepte
credem doar că mergem înainte când de fapt dăm înapoi
în loc să avem curajul să ne rupem de pe axă.
„Niciodată e un cuvânt mare”
mi s-a spus cândva
și de-atunci am evitat să-l folosesc
dar niciodată e însăși constanta care ne suflă-n ceafă
pentru că niciodată nu putem știi sigur
și nu putem primi vreo garanție
pentru ce alegem să luăm cu noi și ce să lăsăm în urmă.
M-am gândit mult dacă există bine sau rău, corect sau greșit
dar poate existăm doar noi, oamenii
care facem ce putem
și uneori asta e prea puțin.

În ultimele zile din an
ne-am visat în orașul acela pe care nu-l știu
treceam pe lângă clădiri masive cu fațade vechi în restaurare
străzile pavate erau ude
mă duceai peste tot și-mi cumpărai câte-un inel pentru fiecare deget
benzi de argint care-mi apăreau direct pe falangele albe
cercuri strălucitoare sub luminile felinarelor
era seară târziu pe străzile goale
și râdeam
râdeam
râdeam.

„Ești fericită?”

Fericirea e pentru câini, doar știi.