Era odată un om, nici prea tânăr, nici bătrân, nici prost, nici deștept, nici frumos, nici urât. Ca toți oamenii obișnuiți cu viața se căsătorise, avea copii, ținea cu sufletul la nevastă și prețuia, dar nu în bani, munca pe care o făcea.

Într-o zi, ca din senin, deși ploua, s-a așezat singur la masă și a vrut să mănânce, dar hrana i se topea printre dinți; oricâte linguri ducea la gură mâncarea dispărea în gura lui, iar el nu se sătura, ba chiar era mai flămând, din ce în ce.

Bietul om s-a speriat ca de moarte și a înțeles că nu poate să se plângă nimănui, că probabil ar fi fost închis la nebuni. Nici la preot nu se putea duce, îi era frică. Poate că sunt mort și nu știu asta, și-a spus el cu groază. Ce se vor face nevasta și copiii mei, cum să le explic?

În seara aceea s-a dus oțărât la culcare, dar nici nu a putut adormi, a închis ochii prefăcându-se că doame, ascultând cum respiră în somn soția lui. În cine aș putea avea încredere, se întreba el. Unde aș putea să caut ajutor?

Dimineața s-a pregătit de muncă în tăcere și s-a dus la serviciu ca de obicei, dar nu a plecat nicăieri în pauza de masă, ceea ce i-a nedumirit pe colegii lui, care știau că e lacom și mâncău.
După trei zile foamea devenise insuportabilă și el a început să hoinărească amărât pe străzi, acolo unde nu cunoștea pe nimeni, ca să nu îl creadă lumea nebun. Îi era foame și s-a apropiat de o casă veche cu tencuiala căzută și a dat să guste din ea, o bucățică mică de tot, și pe furiș, privind în jur, ca să nu îl vadă nimeni. Apoi încă o bucățică mică, fiindcă nu îi plăcea gustul și avea astfel impresia că foamea i se mai domolește, dar, ca un făcut, tecuiala îi dispărea în gură ca și mâncarea de acasă. Iar casa se refăcea la loc, la fel de miraculos, astfel încât nu rămânea vreo urmă a lăcomiei lui.

După alte câteva zile de hoinăreală a început să se obișnuiască cu senzația continuă de foame și, tot pe furiș, a început să mănânce casa lui proprie, moștenire veche de familie, bucată cu bucată, mai întâi zidurile dinăuntru, apoi geamuri și uși iar la sfârșit a ras cărămidă cu cărămidă exteriorul casei. Lăsa semn mic cu creionul unde rămânea cu gustatul – tot pe furiș, să nu îl vadă ai casei, făcându-și chipurile de lucru – la sfârșitul zilei, și apoi continua de unde rămăsese, în ziua următoare. A încercat să mănânce din același loc, dar a doua oară era prea greu să muște și gustul era insuportabil. Altfel, pentru ochii vecinilor și familiei, nu era niciun semn că el ar fi mâncat casa în acel loc.

După ce a terminat de mâncat casa, a trecut la consumarea grădinii și curții, pom cu pom, fir cu fir, și s-a bucurat că mai erau și păsări și alte mici vietăți. A consumat pisica și câinele cu multă plăcere, a ros pietrele și a mestecat fiarele ca pe niște caramele. Apoi iau trebuit vreo cinci ani (fiindcă între timp devenise expert și mânca tot mai repede, chiar numai văzând cu ochii), să termine de mâncat întreg orășelul. În sfârșit, cu părere de rău și găsind un pretext, și-a luat la revedere de la ai lui și a plecat în bejenie unde vedea cu ochii, ca în povești.

După ani și ani a descoperit că, în mod uimitor, cărțile sunt mult mai hrănitoare și a început să devoreze biblioteci întregi, filă cu filă. Cărțile aveau, fiecare, alt gust și era ca și cum îi aduceau, pe tavă, întreaga lume. La un moment dat și-a amintit de soție și copii și a început să plângă. I se părea că se vindecase – înghițise într-un final toată lumea cunoscută de om. Se simțea alt om și nu îi mai era foame, decât rar. Ajunse din nou acasă, apoi încercă să își convingă soția să îl primească înapoi. În bucătărie era un miros îmbietor de mâncare caldă. Se așeză la masă, i se puse o porție de tocăniță în farfurie – el încercă să spună ceva și frumos și adevărat, fiindcă nu se mai hrănise de mulți ani cu mâncare obișnuită și acum știa totul, era înțelept fiindcă deja mâncase totul – dar soția îl opri cu un gest scurt, spunând: mănâncă și taci! și el așa a făcut de-atunci.