Nu ne mai punem întrebări despre noi înșine, despre singularitatea fiecărui scriitor sau nescriitor ca mine, despre omul din fiecare mânuitor al condeiului. Cine poate oase roade, cine nu, nici carne moale. Avem Replică (cu majusculă, atunci când avem impresia că replica proprie ar fi de neatacat, perfectă, nemaipomenită) după replică, în loc de concluzie...

Îți mulțumim, Doamne, că ne mai ții în traiectoria devenirii noastre "întru ființă", după cum spunea maestrul de la Păltiniș, Constantin Noica. Tu, Învățătorule sau Catehetule Desăvârșit, ne conduci și ne luminezi calea, să nu rănim pe alții atunci când scriem, să respectăm femeia mereu în viață, fiindcă din pântecele preacurat al Sfintei Fecioare Maria s-a făcut templu ceresc și leagăn de cânt, de Poezie, Iubire și Jertfă spre răscumpărarea oamenilor din lanțurile păcatelor săvârșite întreaga viață, de fapt niciun om neavând niciun merit decât dacă Tu-l rabzi drept merituos în ceva, să și decidă asupra altora.
Doamne, iartă pe oamenii care se leagă pe nepusă masă de alți oameni. Pe clevetitori și nereverențioși. Fă-i pe cei meditativi, creativi, intuitivi, sociabili, necertăreți, hotărâți să-ți urmeze, buni la suflet și nemincinoși în vorbe, in discuții publice, liniștiți din fire să reziste presiunilor celor care aruncă zi de zi cu noroi în ei.

Facă-se voia Ta, Doamne Dumnezeule, unule după ființa Ta, Supremă Iubire, întreit în Persoane, Tată, Fiu și Duh Sfânt; numai în Tine ne mai încredem să tacă oamenii gâlcevitori. Fă-i printr-un semn în orice zi să realizeze măcar că ești Cuvântul de la începutul lumii. Tu, Pace mult dorită, ești și Poezia atotștiutoare ca model pentru toate imperfectele, modestele creații umane. Am uitat să ne mai raportăm la Tine, am uitat calea unei reale și folositoare cuvântări. Dialogul ajunge tot mai greu între oameni, discordiile apar ca din senin, din vruta celui rău, care insuflă în mintea omului răutăcios să tot caute zâzanii peste zâzanii în Postul Sfintei Mării. Cine se ia de alții să nu uite un lucru: să se mai căiască.

Eu unul cer iertare pentru cuvinte nesăbuite, deoarece, neavând de ales, chiar l-am rănit cu vorbele mele pe domnul Claudiu Toșa, din ziua când a început să facă în această vară rapoarte către nimeni. Din această noapte hotărăsc să-l ocolesc. Pentru că nu mai vreau să... mă enervez și să-l mai rănesc. Îi spun să mă lase în pace. Îi repet să... și să... și să...; el nimic, tot victimă pretinde a fi și învață pe alții alte derulări ale discuțiilor, amplificând învinuirile într-un rechizitoriu extins după bunul său plac. Iartă-mă, Doamne, că-l rănesc, când îl învinuiesc sincer pentru ce face în acest post al Maicii Tale! Mă voi ruga pentru fratele Claudiu, să mă ierte pentru tot și să ajungă și el la o indiferență față de mine, colegul său, la o liniștire, la o neimplicare prea mare în ordonarea gândurilor și faptelor mele, la uitarea clevetirii altora, dăunătoare și pentru sănătate.