Alei acoperite de zăpadă, copacii și băncile ninse, veselia copiilor transformă grădina într-un colț de poveste. Versuri din poezia nordicilor îmi vin în minte și deodată pășesc cu sfială într-un tablou ireal. Dorul, aproape acut dispare odată cu ceata de colindători și știu, că paradisul nu este pierdut atât timp copilul din mine va împodobi bradul, va deșira lumini la ferestre, va împărți din preaplin bucuria. Răsfirate în gând amintirile se suprapun peste steluțe licărinde, peste ghirlande multicolore și pomi încărcați de podoabe. Ghemul luminilor deșiră în sens invers anotimpurile căutând printre fluturii iernii, un copil cu pupilele dilatate. Îl descopăr traversând, paradisul. Ne știm de o viață, irișii noștri au aceeași culoare, împărțim aceeași bucată de cer, purtăm în desagă bagheta uimirilor. O temere mă urmărește, totuși în fiecare decembrie, prins în iureșul vieții, mi-e teamă să nu uit a-l chema ...Doamne! Depindem încă unul de celălalt, avem de făcut împreună atâtea lucruri și tot atâtea de recuperat. Să aprindem focul, să stăm de povești, să despachetăm beteala, să potrivim steaua în vârful bradului și mai ales, să împărțim acum toate portocalele pe care atunci, demult ...doar le desenam!

clipa dintre ani –
de dopul șampaniei
atârnă timpul