În timp ce vei citi aceste rânduri, Voyager 1 va adăuga o mie de kilometri celui mai lung drum fără întoarcere. Ni se va spune, iar, că întunericul este absența luminii și că fiecare om o emite, la rândul lui, fără să o poată cere înapoi. Uneori se comportă ca o particulă, alteori ca o undă, ca o ființă fără adăpost care e a tuturor sau ca o ploaie care tocmai a plecat de la norul ei, neștiind dacă se vor mai revedea. Pisica lui Schrödinger toarce cuminte, o liniște ia locul alteia.

În timp ce aceste rânduri vor fi înlocuite de alte rânduri, prin uitare, dărâmare, spulberare, contopire sau renaștere, Voyager 2 va încerca să-și prindă din urmă surioara pe care nu a văzut-o niciodată, dar care știe că pâlpâie ca un bec care și-a făcut datoria. Pântecul întunericului e precum singurătatea, nimeni nu știe ce ascunde.

Dumnezeu cu degetele vârâte adânc în borcanul cu ciocolată înțelege dependența oamenilor pentru alți oameni care le fac rău.

Îngerii țin degetele în urechile copiilor și cântă despre fericire.

Diavolul e la prima îndrăgosteală și spune că nu a iubit niciodată așa cum iubește acum.

Demonii vând castraveți în piață, grădinarilor.

Poetul e totalitatea întâmplărilor de care nu au avut nevoie ceilalți.

Vulcanul încă nu a erupt, cerul este senin, nimeni nu privește înapoi.

Iubirea, cea mai simplă atingere a creației.