trăitor după legi proprii meteoric treceam, făcând un semn ușor cu capul. singuratic și tăcut, sângerând dintr-o rană nevăzută, mă opream lângă calul prăbușit. erau mulți în jur însă nu mă înghesuiam niciodată poate și pentru că nu încercam să plac nimănui. era un pic mai târziu pe o parte, pe cealaltă praful alb al drumului ca o sălbăticiune, pândea. stăteam mai în spate, ca să pot simți pe limbă cuvintele, apoi veneam lângă tine. ești aspru și tare la gust, îmi spuneai, urmărind cu degetul mijlociu ecourile jumătății de lume fără valoare. momeam câte o vârstă cu ecouri de responsabilitate, până ajungea în cătarea privită ca un lucru sfânt. să împușcăm calul, spunea un bărbat, uneori e păcat să te îndepărtezi de tine însuți. și eu îmi vedeam prietenul cu gura tăiată în piatră. această goliciune nu mai ademenea. și era prima oară când plecam de acasă. amurgul umed lenevea, către o mie de izvoare îndrăznețe. alături, cineva alimenta felinare cu sunete false. îmi purtam imaginea, ca o constrângere despre lucruri care nu mai erau. limbajul și îmbrăcămintea mă țineau drept, păreau să mă cunoască mai bine decât mine. am tăiat cu grijă marginile dar, nici schimbarea asta nu m-a îndepărtat mai tare de ceilalți. m-am agățat de cuvinte ca și cum n-aș fi știut de pasăre. îmi era cu neputință să-mi înșel acel dor țintind umbrele mai vii. deveneam tot mai strâmt și tot mai lăuntric, mereu deasupra mea.