Timpul se împrăștie,
mii de secunde hoinăresc
pe ecrane
și-anunță timid
că-i trecut de octombrie,
că începe cearta culorilor
când ordinea interioară
devine pictură
și-n păduri
se stropesc frunzele cu ger.

Se stinge lumina
când timpul adoarme înfrigurat
mai devreme ca-n vară
și-n calendare,
însemnat cu roșu,
apare Crăciunul
și noaptea când promitem
să luăm timpul
de la început.

Un vrej de mac
tulburat de cântecul brumei
se apleacă înfrânt în umedul clei
promis de pământ
să devină,
la primăvară,
o aripă de fluture pictat
de nou anotimp.

Până atunci
timpul se sparge și-n măruntaie,
se întinde în nuanțe de gri-ruginiu,
verdele devine toamnă,
cerul se îmbracă în mercur,
norii se îmbrățișează,
fulgerele se transformă în cenușă
și tunetele în scrum.

Timpul se dizolvă în culoare
iar mirajul mâinii ce poartă anotimpuri
ține strâns pana de scrib,
din palma străpunsă
tresar culori argintii
amestecate cu roșu,
cu sângele crucii
ca-n suflet
și toamna
să-nvii.