e ca și când ai vorbi altă limbă, nu mă întreba de ce te afli aici. aș vrea să te consideri invitata mea. apoi ne căutam în ochi visele demodate (părea ciudat să-i spui unei femei că o iubești). trebuia să mă așez pe un scaun și să privesc spre colțul camerei. îmi șoptea ceva despre trăsăturile șterse, trădările buzei inferioare și plânsul luminii la strângerea unui braț. era ca un văl în căutarea cuvintelor, potrivite, fără atingere. închisă liniștea, dincolo de o ușă mare și oarbă. pășești și nu poți bănui omul de nimic rău. știam că marginea prăpastiei există. așa că nu îngenuncheam în sensul propriu al cuvântului, din cauza cioburilor. doar îmi vorbea despre mine. deșertându-mi inima. lavabilă și rezistentă supraviețuirea, acolo unde toate liniile mint. îmi lega mâinile de viață, cu alb de zinc, pentru cât ar fi trebuit să stăm de vorbă pe întuneric. și nu se întâmpla nimic nou. departe de lumină, aveam impresia că și pereții respiră, căi secundare. desenate cu un creion bont. singurul călător în afară de mine. trebuie să fie un foc pe undeva, spuneai, trăind prin mine triunghiul acela îndepărtat de lumină. limitele extreme ale persoanei, curbându-se, ce gust dulce-acrișor.
***
nici un zgomot de afară care să mă ajute să trăiesc. deși uneori am o iluzie stranie, cum aici jos tăcerea ar fi absolută. însă iarăși ne grăbim, asta ni se pare viu. iar imaginația umple intervalele dintre două încercări, când nu poate recunoaște sunetul unui clavecin. când tu credeai că e doar un disc și atât. sunt prea bătrân, ți-am spus, dar n-ai deschis ochii. mi-ai fi putut face semn să plec. poate aș fi avut un motiv să iau arta în serios, viața nu merită asta. singura problemă era punctele mov din ochii tăi, pe care le simțeam la prima revedere. n-ar fi trebuit să-i spui unei afecțiuni cum se numește. ca și uneia dintre acele seri când te maturizezi. mâna Lui ca un mulaj de ghips pe acoperișul de plumb, alături două schelete aranjându-și viețile pe compartimente, în puncte de n-ai să știi niciodată.