Pe drumul acesta am doi camarazi. Câteodată unul șchioapătă și îmi spune că nu trebuie să strivească roșul. Al doilea are degetele de la mâna stângă pictate în indigo, ca să lase urme pe fiecare piatră, „prinde bine celor care nu își au văzul”. Atunci am înțeles că era un drum al orbilor. Nedumerit, am lăsat cuvintele să doarmă mai departe.
Femeia cu păsările ne aștepta la poalele muntelui, într-o mână avea o lampă, în cealaltă aduna polenul irosit de florile stâncilor. Nu știa dacă ei, călătorii, vor fi având calea bună și le-a amintit că nordul nu este întotdeauna spre nord. Cel șchiop i-a răspuns: „De-acolo de unde vin eu, nici o stea nu este polară.” Cel ce lăsa indigo pietrelor a rostit: „Acolo unde mă îndrept eu, nordul nu are încă sens.”
Eram doar un martor tăcut la o călătorie. Uneori încercam să înțeleg ce se întâmplă, ce mi se arată. Obosit, rămâneam fără dorințe, cu un sentiment ciudat că toate își au locul undeva, și nevăzutul, și nemersul, și nerostirea. Eu eram cel care nu vorbea, însă numai ceilalți își dădeau seama de asta. Eu trăiam încă în iluzia că și pietrele, și păsările, și șchiopul, și călăuza, mă ascultă. Femeia cu păsările roșii mi-a făcut cu ochiul, într-o tulburătoare complicitate. Numai păsările grăiau: „Nu căuta zborul, ești deja.”




Tablou: "Doamna cu păsări" (foto: nedezvăluit)