Îmi place să stau noaptea
când este liniște
să apăs pe clapele de fildeș
ale zilelor
umbrite de tristețe...
Să alunec degetele pe corzile-ntunericului
dându-i lumina melodiei,
amintirea sufletului care-a fost
și nu mai e,
dus cu fiecare clipă
călcată-n picioare...
M-am scuturat ca de friguri
dându-mi seama cu câtă
nepăsare mă sinucid
și asist la propria-mi agonie -
sarcastică...
Ce bine că-i liniște;
mă voi obișnui așa - să fiu
întâi surdă
doar degetele să mângâie
- citindu-mi gândurile -
coala albă-n alunecarea lor
timpurie... în abis...