agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ stejarul
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2006-01-06 | |
Scriu cu tristețe aceste gânduri. Domnul Valeriu Bârgău nu mai este. A fost membru al Uniunii Scriitorilor din România, director al revistei Ardealul literar și artistic și al Editurii "Călăuza v.b.", președintele Asociației Scriitorilor din județul Hunedoara, director al ziarului regional "Călăuza noastră" și membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din Romania. S-a stins marți, pe 3 ianuarie. Pentru mine, a fost editorul care a dat drept de ființă „Evoluției tăcerii”.
In Deva, aproape toată lumea îl cunoaștea pe dl. Bârgău. Numele lui era strâns legat de Călăuza, publicație care, imediat după 1990, a adus în Hunedoara un suflu de luare de atitudine. Articole de actualitate, comentarii, texte literare, interviuri, anunțuri utile, tot ce pot cuprinde paginile unui ziar. Poate Călăuza n-a răspuns întotdeauna imperativelor jurnalisticii, așa cum sunt ele definite la începutul secolului XXI. Dar a răspuns nevoilor unei comunități pe care creierul Călăuzei a văzut-o complexă. Ancestrală, tradițională, modernă, paradoxală... Dl. Bârgău era prezent peste tot, de la conferințele de presă politice unde nu ezita să critice public deciziile considerate rele pentru „cetate”, la întâlniri pe teme economice, la vernisaje, lansări de carte, spectacole, concursuri literare. Tot ce se putea numi eveniment în peisajul devean nu îi scăpa acestui om. Un personaj renascentist, așa cum reflexul la nevoile unei comunități locale poate naște. Personaj dublat de un soi de responsabilitate asumată vizavi de lumea care se mișcă în jur, vizavi de lucrul care trebuie spus, vizavi de valoarea ascunsă în lucrurile mărunte. Cu prețul propriei liniști și, poate uneori, a celor din jur... Probabil că această atitudine era și una dintre temeliile editurii Călăuza. Spun probabil, pentru că nu am apucat să îl cunosc pe acest scriitor și editor atât de bine cât aș fi vrut. Într-un peisaj copleșit de cărți, texte de corectat, faxuri, mașinării, noi ediții și apariții mai vechi, dl. Bârgău își primea vizitatorii curios și bucuros de oaspeți. „Domnișoară, umbli cam mult”, îmi spunea. Apoi povesteam câte toate, de proiectele Călăuza, de noii autori publicați, de Ardealul literar și artistic, de lumea din județ și de lumea largă. „Ce timpuri bune ați prins voi! Noi suntem așa cum suntem”. Prețul umblatului cam mult și al statului prea puțin pe lângă oameni care cred în noi îmi lasă o amară uscăciune de suflet, acum când dl. Bârgău nu mai e. Domnul Valeriu Bârgău a crezut în mine de când i-am dus câteva texte tipărite stângaci si imprimate pe furiș, la serviciul unui prieten. A crezut în mine când un alt editor mi-a propus pentru publicarea volumului „Evoluția tăcerii” o sumă astronomică, ca să se spele pe mâini de o debutantă. Domnul Bârgău a semnat contracte în alb și m-a trimis cu ele prin oraș. Hai, că vedem noi, facem noi... Mai schimbăm hârtia, mai scădem din culoare... Iar în tipografia din fundul curții, în martie 2004, au apărut câteva exemplare, nesemnificative pentru valul mare al literaturii, însă fundamentale pentru ca eu să pricep, să simt ce e important și să stau cu capul sus în fața nevoii de a scrie. Nevoia de a-mi asuma scrisul, de a nu-l mai trata de capriciu, de a-l interioriza și de a mă cuprinde pe mine în schițele unui eu dorit de mine, care nu întemeiază imperii și nu răstoarnă lumi pentru nimeni. Un eu pe care Bârgău l-a simțit, l-a prins în mână, l-a ținut trei ani cât au durat eforturile mele de a găsi sponsori pentru volum, l-a susținut și l-a încurajat și după publicare. Dar de la distanță, cu liniște, cu un fel de detașare, lăsându-l liber. Să creeze sau să piară. Un eu care se uită acum în sus. În umbrele din Praga nu e nimeni. Dar dacă sufletul acestui om e pe undeva pe acolo, discret, clătinând din cap la cea care umblă cam mult, mă simt datoare să îl caut cu recunoștință și să îi spun mulțumesc. Să îmi asum una dintre sarcinile pe care mi le-ar fi lăsat, dacă în peregrinările mele i-aș fi dat mai mult timp. Să scriu. Evoluția tăcerii. Călăuza. Valeriu Bârgău. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate