Trenul se arcuiește ca un șarpe amorțit. În pântecul lui se îngrămădesc o mulțime de anonimi cu chipuri anoste, șterse, unii serioși, altii exuberanți, în a căror forfotă se ghicește, fremătând, bucuria de viața, o bucurie descătușată abia așteptând să se reverse. Sau poate este doar bucuria mea de viața revărsată în jur; poate lentilele sufletului meu îmbogățesc și animă percepția. Așteptând ca uriașul șarpe să-și înceapă târâșul lent spre munte subțiez linia dintre pleoape pentru a o putea urmări fără ai da impresia că o supraveghez. Ca să-și ascundă nerăbdarea mărturisește dorințe și senzații, dar din când în când ochii ei se mai prăbusesc spre fereastră, străbătuți de un fior de melancolie. Atunci, din profil, smaraldele se opacizează. Mă îngrijorez. Poate si ea, ca și mine, nu se poate desprinde total de existența de zi cu zi sau poate așteaptă și ea plecarea trenului pentru a lăsa în București fremătările și grijile. O trădează gesturile și expresia feței când revine și încearcă, analizându-mă să vadă dacă am surprins-o. Dar eu rămân inpasibil, deși răceala mă doare și aș vrea să-mi manifest într-un fel tandrețea, s-o fac să simtă că sunt aproape de ea. Premeditarea, însă, îmi înăbusă avântul și răman supărat pe mine însumi, zicându-mi că aș fi putut, cel puțin să repet, chiar fără să cred, că totul urma să fie bine.
Fără veste, ușa compartimetului in care fusesem până atunci singuri, se dă la o parte și înăuntru, agresiv, se înghesuie o familie ciudată formată din tatăl, fiul, fiica și prietena fiicei (sau a fiului - nu am putut stabili cu exactitate). Îi însoțește un optimism debordant și tembel - părerea Danei - și ne simțim asediați închizându-ne în noi, în tăcere. Sunt străini - cred că merg tot în Sinaia -; vorbesc tare și râd în hohote. Între mine și ea se stabilește pe loc, din priviri, o complicitate sofisticată: îmi strânge mâna; serios, îi răspund în același mod; ne ferim să facem mișcări prea familiare și nu vorbim deloc o vreme. Ce ciudat! Ne-a apropiat tocmai prezența altor persoane, tăcerea și o oarecare răceală. E vădită concluzia că gesturile și cuvintele sunt mijloace de exprimare rudimentare într-o relație, un stadiu incipient ce lasă locul unor modalități superioare de comunicare. Sunt gata să învăt alfabetul acesta nou al sufletului!