„Totul a fost început în timp
Și totul trece din amar
Prin râul crinilor de rouă,
Cu o plăcere moartă, nouă,
Spre vraja orbului metal
Ce seceră si taie-n două
Tot ce-a fost dulce în banal.

A fost o viață din pământ
Cu strălucirea-i meritată,
O poveste ce va fi purtată
În praful vântului, scăzând.”

Astfel vorbea atunci Arsvis
Cu florile de pe mormânt,
Scăldat în gânduri neatinse
De a lui viață pe Pământ.

Seara se lăsa curată
Cu soarele scăzând spre munți
Lăsând loc viselor din noapte
Să-nvie în ale nopții minți
Din curtea rece, îndepărtată
De ale sălciilor șoapte,
De unde zeii vechi de gheață
Trimit ispite peste fapte
Deschizând drumul spre moarte
Transformă viața într-o provocare
A conștiințelor aflate-n disperare.

La curtea acestor zei de gheață
S-a făurit a lui Arsvis viață
Pe când era un frig etern în lume.
El cădea din timp în timp,
Iar timpul se renăștea pe sine
În propria-i inexistență.

Acum, Arsvis, cu gândul inundat de viață
Vorbea timpului ce-l ispitea:
„Noi ne-am născut deodată,
Dar tu nu-mi ești frate.
Mă vrei pentru că nu exiști.
Ești singur, nu te vede nimeni!
Cei ce se aseamănă cu mine
Te-au împărțit în trei întinderi
Din care două sunt doar amăgire,
Crezând ca-n a lor minte
Cu o logică materială
Ei te-ar putea cuprinde
Pe tine, martor al creației
Al vieții, al nașterii și al pieirii
Pe tine, cel ce uiți și ești uitat de toate cele
Aflate-n drum spre taina nemuririi.

Trecutul lor... e umbra amintirilor
Ce-i smulg de la iubirea vieții.

Visând apoi la ce-i așteaptă
Își cheamă moartea în întâmpinare
Iar tu le-o dai sa-i mai coboare o treaptă
Și le-o îmbraci ca pe-o scăpare.”

„Acum plec de la poarta voastră...”