Era atât de frumoasă! Avea ceva din aerul nepământean al unei sirene rătăcite pe mal când mă îneca cu ochii ei ba gri, ba verzi, ba albaștrii și cred că asta era lucrul care mă impresiona cel mai mult: puritatea, spontaneitatea și naturalețea ce le admiram reflectate in ei. Doar senzații pe care le reîntregesc cu o cumplită sforțare mă mai mângâie căci chipul ei pare acum cârpit de umbre și eu, cel de acum, mă întreb, frivol, ce ar fi putut să mă miște atât la ea. Nu era o fată ca oricare alta? În fond frumusețea, obositoare de la un punct încolo, o întâlnești zilnic sub mii de forme: când afectată, când naivă, când agresivă, când răsfățată, dar această frumusețe are note atât de grave și de discordante încât urechea sufletului meu nu le mai prinde demult. Am asurzit sau poate că tocmai șoapta ei de sirenă, înaltă, marină și puternică m-a asurzit. Pe vecie.
Păstrez cu sfințenie, într-o mică cutie cu nimicuri, o singură fotografie a ei din acea perioadă. De ce doar una? Nici nu stiu! E mult de-atunci, oricum! Și aceasta fotografie, pe care o caut, după ani, mă retranspune în acel loc unde ea a fost făcută. Undeva in Sinaia. Păstrez însă încruntarea si gravitatea celui de acum căutând o vină celor doi tineri; privesc totul din afară – nu înțeleg bucuria ei reținută și exuberanță lui zbuciumată, comportându-se fără rețineri ca si cum ar fi fost singuri și stăpâni pe Univers. Dacă aș fi fost un trecător grăbit și i-aș fi surprins pe străduța pietruită i-aș fi apostrofat în sinea mea și în același timp le-aș fi găsit o scuză: "Deah! Copii! Ce vrei?!", o scuză ce pare o înțelegere complice dar nu este, cred , decât un fals sentiment de superioritate datorat vârstei. Mă înfurie posibilitatea, ce mă fulgeră o clipă: e posibil ca eu, cel de atunci, să fi fost mai înțelept decât cel de acum!
Dana în fotografie sta rezemată de un gard, răstignită neglijent, cu capul căzut pe umar în căutarea cerului. Mă întreb dacă o privesc cu acceași ochi ca și atunci? Fotografia este un pic ștearsă cu contururi totuși limpezi și pot deslusi usor trăsăturile destinse sub îmbrățisarea soarelui și linia grațioasă a trupului. Răutăcios caut să desfac în mici bucăți întregul pentru a le analiza în parte în speranța că voi descoperi hibe ce vor brusca simțul meu estetic. Nu! Nu am aceleași tentacule cu care pot cerceta exteriorul și oamenii, în special; mă limitez de la o vreme cu unghiul îngust pe care ți-l rezervă privirea, fără să îmi dau seama că totul îmi apare deformat și strâmb. Îi fixez îndelung, ezitant chipul și, la un moment dat, mă trezesc, ca și cum aceeași ochi verzi, dureros de calzi, m-ar fi chemat dincolo de fotografie și de timp. E oare nostalgie ecoul înfundat ce-mi vibreaza în întregul corp sau este revelația unui scrâșnet de groază: cu ce drept plimb tăvălugul impur al privirii mele peste această fotografie? Dana parcă respiră, parcă vrea să vorbească, parcă trupul, prea mult chinuit în acea postură se ondulează... Sau poate privirea mea se tulbură.
Înfățișarea ei, încadrată perfect pe fundalul verde, nu-mi spune mare lucru: fruntea bombată și palidă, obrajii fini și îmbujorați, buze subțiri, nasul stropit, conturul feței ferm și părul deranjat de vânt par de o neașteptată obișnuință. Silueta este mandră și ascuita. Constat acest lucrul simplu, fără entuziasm, ca și cum m-aș fi așteptat; însă dincolo de retină începe și o prelucrare secundară a senzațiilor, neîncrezătoare și schioapă. Și astfel pot să adun, nedumerit, un halo inefabil, pe care fotografia l-a surprins fără a-l reda totuși în culori. Ajunge până la mine evitând firesc orice opreliște și mă arde. Văpaia urcând din pieptul ei o transfigurează și combină la un loc toate părțile componente, însuflețindu-le, iar lumea mea, creată pe nevoia de certitudini se clatină. Ea! Ea!... Era atât de frumoasă!