Nebunie. Nebunie de vise, de cuvinte, culori, sentimente. Toate sunt o nebunie, o nebunie frumoasă a cărei culoare nu i-o pot da decât sufletele lor. Sufletele celor doi îndrăgostiți rupți de realitate, de lume, de tot ce îi înconjoară.
Sunt fapte. Fapte cu vorbe, apoi fapte cu simțăminte și nu în cele din urmă, fapte cu dragoste și iubire adevărată.
Perdeaua de culori ce-i acoperise era sigur formată din iubirea lor pură, de sentimentele ce-i cuprinseseră, de puritatea lor atât interioară, cât și exterioară.
Muzică. O muzică lentă, ruptă din vraja celor doi, îi făcea pe aceștia să simtă că sunt într-o lume aparte, o lume a lor, o lume numită simplu: EA și EL.
Mâinile erau împreunate într-o combinație perfectă. Nimic și nimeni nu-i putea despărți.
Era o seară, de fapt o noapte specială, în care cei doi urma să-și jure credință eternă, să-și unească destinele într-unul singur și să se iubească până la sfârșitul vieții, așa cum o fac acum.
Nimic nu-i mai interesa. Nici marea, care acum era atât de agitată, vrând parcă să participe și ea la ceremonie. Nici vântul, care acum sufla peste cei doi, arătându-și emoțiile ce le stârneau noii miri în jurul lor.
Totul era alb. Costumul lui, rochia ei, coronița de pe cap, florile din pieptul lui, buchetul de mireasă, pescărușii, chiar și luna era în acea seară mai albă, mai luminoasă ca niciodată. Și îngerii, trei la număr, erau acolo sus, deasupra lor, veghind la iubirea atât de frumoasă și pură ce pusese stăpânire pe sufletele lor de-atâta timp.
Totul era pregătit. Nu lipsea nimic. Inelele erau, martorii își făceau rondul deasupra lor, bucurându-se de acest privilegiu ce-l aveau, iar preotul, singurul și îndreptățit de a participa, avea să aibă onoarea de a fi însăși Luna.
Cine putea să le lumineze calea mai bine ca ea? Cine putea să le fie atât de credincioasă, dacă nu, însă-și Luna.
Atâta fericire plutea în jurul lor, încât se făcea simțită în toată împrejurimea.
Era deja miezul nopții. Trupurile celor doi vibrau de fericire. Ochii le luceau, lăsând să se vadă starea lor sufletească. Tremurau. Nu de frig! Tremurau de plăcere, de emoții, de ceea ce va urma. Era un eveniment unic în viața lor și nimeni și nimic nu-i deranja acum.
Cu mâinile împreunate, și-au apropiat trupurile unul de altul, iar în momentul următor erau contopiți în cel mai pătimaș sărut văzut vreodată.
Valurile se zbăteau, vrând parcă a aplauda evenimentul, iar pescărușii veneau spre cei doi mult mai aproape, astfel, ca martori ce erau, nu trebuia să piardă nimic.
Un norișor mic acoperi Luna pentru a nu-i vedea pe cei doi sărutându-se, apoi, când sărutul era pe sfârșite, norișorul se dădu deoparte, precum o cortină la un spectacol.
Cu inelele în mână, fiecare îi puse pe deget celuilalt inelul, jurându-și dragoste și credință. Erau atât de emoționați, atât de prinși de mrejele evenimentului, încât cuvintele nu-și mai aveau sens. Numai lacrimile din ochii lor vorbeau acum, mai mult decât ei înșiși.
„Te iubesc!”, se putea auzi, iar răspunsul nu întârzie să apară „Și eu te iubesc, scumpa mea!”.
Ceremonia era înfăptuită. Cu pași micuți, dar plini de încredere, cei doi se îndreptară spre mare, unde pășiră amândoi în apă, asta pentru a-și arăta imensitatea iubirii.
Marea, nisipul și tot ce îi înconjura erau nimic în comparație cu iubirea dintre ei.
Pășeau fericiți spre o nouă viață, o viață plină de iubire, fericire și devotament. Nu erau singuri, aveau cu ei și floarea ce-au sădit-o, iar acum participaseră la cel mai frumos eveniment…