Iubirea care ne iubea s-a mutat pe ici pe colo, bezmetică iubirea asta, hoinară foarte... Oricum nu era iubirea noastră, noi eram ai iubirii... s-ar spune că de fapt bezmeticii, hoinarii suntem noi... De ce m-a pocnit acum nebunia asta? De unde ideea ca iubirea care ne iubea ne-a părăsit obligându-ne parcă să o părăsim? Fiindcă iar gasesc cuvintele ei in gura altora, mereu ale altora... Zâmbesc prietene, aveam dreptate spunând că iubirea ce ne iubește e mult mai mare decât putem noi pricepe...
Voiam sa-ți scriu în zori o altă scrisoare, scrisoare de prezent și de hei rup pentru un viitor îmbrâncit... Voiam să-ți amintesc despre niște robi ajunși la libertate... si mă îneca râsu plânsu amintindu-mi de ce ne-a spus Petre Þuțea pe patul de moarte : Aveți dragilor Libertatea, să vedem dacă veți știi ce să și faceți cu ea... Și iar zâmbeam aproape sarcastic amintindu-mi de ce spunea un altul ce semăna cu tine picătură de lacrimă despre curajul fricii... Cu cat frica e mai puternică cu atat mai demențial e curajul... da nu-ți pot scrie acum despre robi, despre frică, despre libertatea scrâșnită, despre răzbunarea trecutului ... iți spun doar că robii de ieri sunt stăpânii stăpânilor lor de odinioară... că frica lor de secole îmblânzită, rânjește demențial într-un curaj autodistructiv... să scoți flăcări pe nas fără să realizezi că autocombustia are nevoie de-o simplă scânteie...
Dar hai să te mint că-ți voi mai scrie și-n altă zi, deși simt că mă paște nepăsarea... uitarea... dar mă pot înșela și eu, dăcă se rătăcește iar iubirea prin zorii clipelor mele s-ar putea să revin mai repede decât as putea promite.