Praguri confuze



Îl priveam din nou cu amabilitate...
și gândurile confuze îmi fremătau nervos în minte, ca frunzele copacului din apropierea noastră, neliniștite de vânt.
Stăteam amândoi la o masă rotundă, față în față, agățați parcă de marginea ei ca două corpuri neechilibrate, gata să cadă în gura unei prăpăstii neobservate la timp.
Citeam în ochii lui ageri, ca de vultur, lacomia, răbdarea și atenția vânătorului, la orice detaliu al ființei mele.
Guralivul hulpav vorbea pe nerăsuflate, înghițind în gol bucăți imaginare din promisiunile mele de rutină, căci cele așteptate de el cu adevărat, întârziau motivat.
Scrumându-și tigările dialogului ieftin, mă privea drept în ochi, încercând să mă hipnotizeze cu farmecul lui bărbătesc, ca un șarpe cu clopoței, gata de atac.
Emana din toată ființa lui ambiție mare și multă poftă de aventură fugară.
Îl ascultam absentă, ca și în alte dăți, sorbindu-mi cafeaua rece ca, starea pe care o afișeam fără să vreau, dar fiind conștientă totuși de ea și oftam adânc în muțenia mea încâpățânată de situația nedorită.
Doamne, ce caut eu aici cu plictiseala la masă ? mă întrebam în gândul meu.
De ce mi-au înghețat simțurile în plină zi cu soare ?
Ce caut aici și ce simt cu adevărat ? Unde sunt așteptările mele nerăbdătoare ? neobositul dor neliniștit și-n vis, bucuria copilărească a revederii cu cel drag sufletului, fiorul endorfinelor stimulate de dorința de-a mă simți iubită, nebuniile escapadelor riscante, neprevăzute, durerea geloziei împăcată cu tandrețe și oboseala plăcută după acest cocteil picant, care trebuia băut fără nesaț de amândoi împreună și tot timpul.
De ce ascult monologul acestui om nevinovat de absența mea surdă ? forțată să asculte nimicuri, doar din politețe.
De ce obosesc în prezența lui ? când el se străduiește să facă atmosfera cât mai compatibilă. Mi-e milă de el, de noi, sau de mine ?
Ce avem în comun amândoi ?
Singurătatea... Era să uit. Doar atât.
Îi aprobasem prietenia pripindu-mă pe moment, deși intuiția mea mă avertizase, că nu e bine ceea ce fac.
Iar acum, mă mustră conștiința că am forțat nota cu egoismul meu de a nu mă rătăci singură în pustietatea timpului meu liber, până îmi voi pansa decepția suferită cu câtva timp în urmă. Cred că după toate argumentele sufletului, pro și contra, referitoare la această prietenie dubioasă, am mai învățat o lecție de viață, destul de bine...
Și am concluzionat:
Pragul dintre prietenie și iubire e un pas mic și totuși foarte mare;
Dar ! ,,Unde dragoste nu e, nimic nu e’’ doar timp pierdut de două persoane, pe praguri confuze de viață, ce se cer urgent retezate.


09-06-2007