În fiecare dimineață ne trezim, ne bem cafeaua, amestecăm în cești albe banalitatea vieții de zi cu zi. Ne facem paturile ca și cum am aștepta musafiri după o zi istovitoare de atâta umblat printr-un timp relativ al vieții noastre cotidiene. Așteptăm să se întâmple ceva care să ne trezească din amorțeala mondenă. Serviciul... ceva care nu mai prezintă interes de mult pentru veteranii acestei lumi. Conștienti de dezastruasa trecere a timpului pe lângă noi, căutăm o oază de relaxare pe la străini, că e la modă. Poate că va fi mai bine, ne spunem și ne amăgim cu peisaje ce îți fură ochii și golesc buzunarul. Poate suntem inconștienți de realitatea diurnă.
Trăim într-o viață vicioasă, în care credem că maine va fi mai bine ca ieri, iar azi încercăm să ascundem din păcatele prezentului. Așteptăm trenul vieții ca pe un pahar de apă ce îl oferim unui însetat. Ne încercăm norocul pe la loterii, poate poate se ivește ceva, dar ne consolăm repede cu gândul că încă „nu e momentul nostru”.
Iubirea... devine un ideal în lumea în care trăim. Puțini știu să o prețuiască. Iubim chipuri de Monalise, cu corpuri clepsidre în rochii de fecioare false. Ne complacem în plăceri trecătoare, ucidem iubirea pentru simțuri carnale, ne culcăm în paturi reci, roase de molia timpului, ca a doua zi să ne trezim în același corp nedorit ieri.
Sperăm optimiști spre un viitor mai bun, păstrând în suflet reticența că nu va veni.
În urma noastră rămân decât flori carbonizate într-o lume febrilă ce încearcă a schița un zâmbet fragil. Tragem cortina, stingem lumina!